Sunt aproape Paștile iudeilor. Iisus, pentru ultima dată parcurge drumul Ierusalimului, venind din Galileea spre Samaria. Înainte de intra in Ierihon, un tânăr din înalta societate iudaică se apropie și îngenunchind înaintea Lui, plin de cucernicie, Îl întreabă: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viaţa cea de veci?”

„Pentru ce Mă numești bun? – îi răspunde Mântuitorul. Nimeni nu este bun, în afară de Dumnezeu. Dacă voiești să intri în viaţă, ţine poruncile”. Tânărul pare nedumerit și întreabă din nou: „cari porunci?”. La ceea ce continuă Domnul: „să nu omori, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu aduci mărturie mincinoasă, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, iubește pe deaproapele tău” (Lc. 18, 18-20).

Din   spicuirea    câtorva      porunci      din    Decalog, Mântuitorul înlătură posibilitatea oricărui echivoc asupra noţiunii poruncii. La temeiul vieţii pune Decalogul. Dacă nu amintește nimic despre porunca iubirii faţă de Dumnezeu, ea este presupusă prin stăruinţa asupra formelor iubirii aproapelui. Iubirea aproapelui decurge cu necesitate din iubirea faţă de Dumnezeu.

Răspunsul pare a nemulţumi pe tânăr, care cu conștiinţa împăcată se consideră un practicant al Legii și totuși simte necesitatea împlinirii unor porunci superioare, în vederea perfecţiunii. Dă expresiune acestui gând intim prin cuvintele: „ce-mi mai lipsește?” Mântuitorul înţelege râvna acestui suflet după desăvârșire de aceea, învăluindu-l într-o privire plină de dragoste, îi răspunde: „Voiești să fii desăvârșit? Atunci du-te și vinde-ţi tot ce ai și împarte săracilor, vei câștiga astfel o comoară în ceruri, apoi vino și-Mi urmează!” (Lc. 18, 21-22).

O umbră de mâhnire se lasă peste chipul tânărului. Tăcut, se îndepărtează. Mântuitorul privind în urmă-i, le spune ucenicilor: „cât de greu va fi  pentru cei bogaţi să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (cf. Lc. 18, 23-24).

Apariţia tânărului dornic după desăvârșire în calea Mântuitorului, prilejuiește luminarea unei noi cărări a vieţii omenești ce duce la Dumnezeu. În contradicţie cu drumul poruncilor pe care trebuie să calce tot cel ce năzuiește spre Dumnezeu și bunurile vieţii veșnice [de care cineva se va apropia cu atât mai mult, cu cât va fi mai conștiincios], ne apare drumul desăvârșirii, destinat celor puţini, celor aleși. Urmarea acestuia este condiţionată de trăirea a două porunci speciale: lepădarea benevolă de toate bunurile materiale și urmarea lui Hristos. Propriu zis, acestea două se reduc la una singură: urmarea lui Hristos. Urmarea lui Hristos este, așadar porunca desăvârșirii, este jertfa supremă cerută omului în schimbul necuprinsei fericiri viitoare, este condiţia indispensabilă a sufletelor călăuzitoare spre mântuire.

Creștinismul, nicicând n-a fost lipsit de suflete în cari, prin prisosinţa harului, să vieze acel dor adânc după desăvârșire. Cunoaștem chiar epoci în care numărul lor e foarte mare.

Biserica are rolul de a canaliza această putere și râvna lăuntrică specială, spre o trăire a desăvârșirii creștine, prin neobosita propovăduire a urmării lui Hristos. Lămurirea chemării Mântuitorului adresată tânărului de a-L urma, aduce un preţios ajutor tuturor câţi se simt vrednici a-L urma – indirect omenirii călăuzite tocmai de aceste spirite alese, spre culmile desăvârșirii.

Urmarea lui Iisus înseamnă renunţarea la toate bunurile materiale, la legăturile sociale și familiale, în fine, chiar și la noi înșine. Să ne închipuim că avem să întovărășim pe un drum greu, pe un iscusit conducător. Orice povară, orice legătură în afară de El, ne încetinește mersul. Mărește cu fiecare pas distanţa ce se stabilește între noi până ce, la un moment dat, rămânând prea mult în urmă, îl pierdem din vedere și suntem expuși rătăcirii.

Toate legăturile cu lumea sunt piedici în a-I urma lui Iisus în drumul desăvârșirii. Întîi avuţia, care știe să ne ocupe fiecare clipă a vieţii prin atâtea ademeniri, se fixează ca un obstacol de netrecut. Reușește cu ușurinţă să ne piardă definitiv străduinţelor spre desăvârșire. Sarcina vieţii sociale cu miile de pretenţii, viaţa familială cu greutatea obligaţiilor ce ni le impune, se adaugă primului obstacol. Iisus nu poate admite ca cineva să se numească ucenic al Său, dacă nu-L iubește mai mult pe El, decât bunurile materiale, legăturile sociale și familiale.

În fine, apoteoza renunţărilor este ajunsă prin lepădarea de noi înșine. Întreaga jertfă a renunţării la bunurile, plăcerile și legăturile externe, lipsită de această renunţare, își pierde din valoare. Noi suntem, sufletul nostru este ceea ce Mântuitorul cere: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze” (cf. Mc. 8, 34). Sufletul nostru în întregime să-l închinăm lui Hristos, pentru ca în el să stăpânească Hristos, să vieze prin Hristos. Iată, lărgimea poruncii de a urma lui Iisus! Iată, adâncul care l-a îngrozit și mâhnit pe tânărul iudeu! Privită însă și prin prisma imenselor beneficii care rezultă din împlinirea ei, este totuși ademenitoare. Jertfa benevolă este principial răsplătită. În viaţa pământească obţinem libertatea absolută, în viaţa viitoare, fericirea.

Libertatea absolută înseamnă descătușarea spiritului de gânduri, neliniști și griji, descătușarea inimii din puterea poftelor mistuitoare. Este o stare de pace divină, de armonie imperturbabilă.

Fericirea viitoare nu este ceva vag, nelămurit, ci o realitate concretă, absolut sigură. „Iată, noi am lăsat toate și Te-am urmat, ce va fi cu noi?”, spune unul din ucenicii Mântuitorului. El le răspunde: „Adevărat zic vouă, că voi cei ce M-aţi urmat, la nașterea din nou a lumii, când Fiul Omului va ședea în scaunul măririi Sale, veţi ședea și voi în douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel și oricine a lăsat fraţi sau surori, sau tată sau mamă, femeie sau copii, moșii ori case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi și va moșteni viaţa veșnică” (Matei 19, 28-29).

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Tânărul bogat”, în Renașterea XIV (1936), nr. 47, p. 2.