Pr. Ioan Alexandru Mizgan

Apărător al Ortodoxiei şi al neamului

Nu se ştie exact câţi copii a avut, probabil o fată şi un băiat. Fiica posibil să-i fi murit, atunci când el se ascundea de austrieci. Despre fiul lui se ştie că, fiind pe moarte, iar în sat nefiind nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie s-a opus cu îndârjire împărtăşirii acestuia cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Înmormântarea a fost făcută în cele din urmă în ritul credinţei strămoşeşti.

În anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alţi fruntaşi din ţinutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A mers la Viena, împreună cu alţi români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.

Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă, căci de mulţi ani ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei greco-catolice.

Nu după mult timp, Atanasie a înţeles planurile ascunse, că nu s-a ţinut deloc seama de dorinţa românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii, la rândul lor, au înţeles că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu se respecta promisiunea ridicării iobăgiei, de aceea mocnea în ei un sentiment de revoltă împotriva asupritorilor.

„Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre!”

Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimişi ofiţeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Buccow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit „Mocirlă”. [Generalul Buccow a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism a ortodocşilor]. Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:

„De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine”.

„Nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!”

Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel moment, a început revolta. Aceasta se datorează şi faptului că toţi ofiţerii regimentului erau austrieci, ei nu cunoşteau obiceiurile locului şi îi dispreţuiau pe români. Grănicerii abia intraţi în serviciul militar erau trataţi cu severitate excesivă. O profundă indignare a cuprins inimile credincioşilor când au observat că ofiţerii regimentului îşi băteau joc de religia şi de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.

Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, şi i-a spus: „Fătul meu, de unde eşti?”. Acela i-a răspuns: „De la Blaj!”. Tănase Todoran a adăugat: „Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!”. După aceea, l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată. Grănicerii l-au înfruntat şi pe generalul Buccow, încât acesta şi episcopul Aron au scăpat prin fugă. A doua zi după rebeliune, grănicerii au reţinut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud şi le-au predat preotului spre a le păstra în biserică.

„În pământ de m-or băga / Nu mă las de legea mea”

La scurtă vreme după rebeliune, a venit la Salva o comisie aulică spre a face cercetări asupra celor petrecute pe platoul „Mocirlă” în mai 1763. Cercetările au durat 6 luni. Ancheta se îndrepta împotriva principalului autor al rebeliunii, Tănase Todoran din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic şi, cu un curaj mucenicesc, şi-a asumat răspunderea celor întâmplate. Şedinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, şi conţine următoarele pedepse: Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare. Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi trupurile neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Alţi 15 conducători de revoltă au fost graţiaţi de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de verigi date de soldaţi, ceea ce tot moarte sigură a însemnat.

Capetele celor martirizati au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. La executarea pedepsei, atât Tănase Todoran, cât şi confraţii săi de supliciu, şi-au păstrat sângele rece, declarând că nu regretă suferinţa morţii pentru dreptate şi lege, fiindcă este mai bine să-şi piardă viaţa decât să trăiască în robie, că e mai frumos a muri pentru lege decât a te face vânzătorul ei.

Fragmente din lucrarea Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2008, pp. 55-58.