La 87 de ani de la nașterea lui Dumitru Fărcaș, legendarul taragotist al României, fiica sa, Andreea Fărcaș, ne invită într-o călătorie personală printre amintiri, valori și responsabilități. Vorbește cu emoție, dar și cu o luciditate care confirmă că moștenirea lăsată de „Mitrușcă” nu e doar artistică, ci profund umană.
„Ziua de 12 mai e grea, dar tata e cu mine în fiecare zi”
Grigore Sâmboan: Andreea, ce înseamnă pentru tine ziua de 12 mai, ziua de naștere a tatălui tău?
Andreea Fărcaș: Este o zi grea, dar în același timp plină. Îi aprind o lumânare, îl port în suflet, dar să fiu sinceră, mi-e greu să cred că nu mai e. Tata era mereu plecat, în turnee. Așa că absența nu mi-e străină. Doar că de data asta, știu că nu se mai întoarce din niciun turneu.
Grigore Sâmboan: Care este prima imagine care îți vine în minte când te gândești la el?
Andreea Fărcaș: Nopțile în studio. Stăteam până târziu, ascultam muzică, povesteam. Tata nu era fan al somnului, și se pare că m-a „molipsit”. Încă îmi place să stau în studio, să mă înconjor de amintirile lui – taragoatele, benzile, casetele. Toate sunt acolo, exact cum le-a lăsat.
„Tata nu a fost doar un artist – a fost un om al oamenilor”
Grigore Sâmboan: Cum îl percepeau cei din jur, dincolo de scenă?
Andreea Fărcaș: Tata a fost adorat, dar nu pentru faima lui, ci pentru că era om. Nu conta cu cine stătea de vorbă, putea fi academician sau țăran – pentru el toți erau egali. Oamenii simpli îl numeau „Mitru’ Nost” și-l vedeau ca pe cineva care le-a dus numele mai departe.
„Greutatea numelui Fărcaș? O simt zi de zi”
Grigore Sâmboan: Ai simțit vreodată greutatea numelui pe care îl porți?
Andreea Fărcaș: Da, foarte mult. Și e unul dintre motivele pentru care am plecat în America în 1995. Am simțit nevoia să ies din umbra numelui Fărcaș. Dar acum, înțeleg că e o responsabilitate pe care o port cu demnitate. Nu-i ușor să fii copilul cuiva căruia i se ridică statui.
„Tata nu a făcut niciodată compromisuri. Asta l-a definit”
Grigore Sâmboan: Ce valori simți că ți-a transmis cel mai mult?
Andreea Fărcaș: Verticalitate, seriozitate, muncă. Tata a fost un om care nu a făcut compromisuri, care nu a renunțat niciodată la calitate. Asta încerc să duc mai departe, inclusiv prin Fundație. Vreau să promovăm folclor autentic, muzică instrumentală, nu doar ce e la modă.
Grigore Sâmboan: Ce te emoționează cel mai mult când îi asculți muzica?
Andreea Fărcaș: Totul. Dar în special discurile cu taragot și orgă înregistrate în Elveția. Au un sunet aparte și sunt încărcate cu amintiri – de la repetiții în biserică, la dimineți cu cafea și povești. Muzica lui mă relaxează, mă leagă de el.
„Visez ca arhiva lui să devină vie”
Grigore Sâmboan: Ce planuri ai cu moștenirea muzicală a tatălui tău?
Andreea Fărcaș: Împreună cu Fundația, lucrăm la digitalizarea arhivei – e uriașă, plină de înregistrări valoroase, multe inedite. Sunt materiale care merită să ajungă la public. Îmi doresc ca această moștenire să nu rămână doar o amintire, ci să inspire și să educe.
Grigore Sâmboan: Dacă ai putea să-i spui ceva acum, ce i-ai spune?
Andreea Fărcaș: L-aș certa puțin… (zâmbește). Pentru că i-am spus să lase lucrurile puse la punct, dar nu a făcut-o. Dar mai ales i-aș spune că îl iubesc și că simt că e cu mine. Întotdeauna a fost acolo – și încă este.
Dumitru Fărcaș a fost, cum spune fiica sa, „făcut pentru ceea ce a făcut”. A fost un muzician total, dar mai presus de toate, un om care a trăit frumos, cu dragoste pentru muzică și pentru oameni. Iar astăzi, când dorul se transformă în misiune, Fundația care îi poartă numele continuă să țină vie această lumină.
Născut la 12 mai 1938, în satul Groșii Băii Mari din Maramureș, Dumitru Fărcaș a devenit simbolul taragotului românesc și una dintre cele mai respectate figuri ale muzicii tradiționale. Absolvent al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, a dus sunetul taragotului pe cele mai mari scene ale lumii, în peste 80 de țări, devenind un veritabil ambasador cultural al României.
De-a lungul vieții, a fost distins cu Ordinul Național „Steaua României”, titlul de Doctor Honoris Causa și calitatea de membru de onoare al Academiei Române. A fost fondatorul Ansamblului „Mărțișorul”, sprijinind numeroși tineri interpreți și promovând neobosit folclorul autentic.
S-a stins din viață în 2018, lăsând în urmă o moștenire sonoră, artistică și spirituală de neprețuit. Astăzi, numele său trăiește prin muzica sa, prin Fundația „Dumitru Fărcaș”, prin Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca ce îi poartă numele și prin toți cei care l-au iubit și îi duc visul mai departe.
