În cateheza anterioară ne-am reamintit cât de importantă este rugăciunea, dialogul omului cu Dumnezeu; că rugăciunea „Tatăl nostru” este o rugăciune evanghelică prin excelență, fiind singura rugăciune învățată de Sfinții Apostoli din rostirea Mântuitorului și consemnată în textul sfânt[1]. De asemenea, am revăzut importanța practicării rugăciunii și nu a teoretizării acesteia, după cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa: „Iar eu, îndrăznind să adaug la cele scrise, aș spune celor de azi că nu trebuie să învețe cum se cuvine să se roage, ci că trebuie numaidecât să se roage”[2]. Problema rugăciunii s-a pus încă din zorii creștinismului și niciodată n-a fost nepotrivit să fie adusă în discuție. De aceea, în debutul acestui program catehetic, ne vom opri asupra primelor două cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care, repetăm, o putem culege din Evanghelia Sfântului Matei, capitolul 6, 9-13.

„Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău…”

Din primul verset al rugăciunii am dori să subliniem trei aspecte prin ridicarea unor întrebări: 1. Cine este Tatăl nostru? 2. Cerurile sunt locul unde sălășluiește Dumnezeu? Dacă da, atunci mai este Dumnezeu omniprezent? 3. Avem noi posibilitatea să sfințim numele lui Dumnezeu?

„Tatăl nostru care ești în ceruri…”

Dacă vom deschide Sfânta Scriptură[3] vom citi încă din primele versete, mai precis și corect spus din prima sa carte, Facerea, că Dumnezeu l-a creat pe om: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fc. 2, 7.) Din acest verset rezultă clar, lămurit, că Cel care ne-a creat, ne-a făcut, ne-a născut a fost Dumnezeu. Or, cum îl numim pe cel ce creează ceva, pe cel care naște, care face? Oare nu creator? Nu tată? Nu făcător? Și atunci cum să-l numim pe Cel care ne-a făcut pe noi, Care ne-a dat suflare de viață, Care ne-a înnobilat ca pe o cunună a creației? Cum altfel decât Tată și  Părinte? Acesta este și motivul pentru care i ne adresăm cu Tatăl nostru.

Și totuși „Tatăl nostru” vrea să ne mai transmită mai mult. Oare ce? Ce-ar mai putea să ne propună această expresie? Vom afla cu ușurință dacă ne vom răspunde la câteva întrebări: Cum îi numim pe consângenii după mamă și tată? Cum îi numim pe cei născuți din același pântece ca noi? În virtutea originii noastre comune I ne adresăm Bunului Dumnezeu cu apelativul Tată, iar, între noi, suntem frați și surori, o relație consfințită prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Părintele Alexandru Schmemann sublinia că:

„în aceste două cuvinte, „Tatăl nostru”, aflăm sensul iubirii și răspunsul la iubire, experiența apropierii sufletești și bucuria ei, credința care devine încredere, dependența care cedează locul libertății. (…) Aceste două cuvinte nu sunt doar începutul, ci și temelia Rugăciunii Domnești; ele fac posibile toate celelalte cereri îmbogățindu-le cu semnificații profunde”.[4]

De asemenea spunem: …„care ești în ceruri”

Sintagma „Tatăl nostru care ești în ceruri” subliniază câteva aspecte deosebit de importante la care vă invit să reflectăm. Pe de o parte evidențiază diferența dintre Dumnezeu Tatăl, Părintele tuturor și tatăl biologic al fiecăruia dintre noi. Pe de altă parte, ne indică Ființa dumnezeiască și supra-inteligentă a lui Dumnezeu care e la fel de superioară ființei umane precum este distanța de la cer la pământ, ba mai mult. În altă cheie interpretativă „care ești în ceruri” nu dorește să atragă atenția asupra distanței personale dintre Dumnezeu și  om. Nicidecum! Această distanță, chiar la nivelul comuniunii, a fost anulată prin Întruparea Mântuitorului. De asemenea, prin „în ceruri” nu credem că trebuie înțeles că Dumnezeu locuiește într-un loc numit ceruri, un loc circumscris de timp și spațiu.

Poate unii dintre dumneavoastră vă întrebați cu ce ar impieta aceasta concepția noastră despre Dumnezeu? Prin multe! E cert. Luăm doar un exemplu: Dumnezeu este „necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns”, după cum se spune într-una din rugăciunile de la Sfânta Liturghie, or, dacă El este de necuprins, infinit, incomensurabil înseamnă că nimic nu-l poate limita, nimic nu-l poate îngrădi. Cu atât mai puțin spațiul și timpul. Și atunci, de ce această expresie? Cu certitudine pentru a sublinia superioritatea Ființei dumnezeiești față de noi. Acest lucru nu e deloc grav, întrucât tot în acest verset, după cum am putut vedea, este subliniată și apropierea lui Dumnezeu față de noi, deoarece nu I te adresezi cu apelativul tată unui străin, unui oarecare, ci folosești acest atribut, care exprimă una dintre cele mai apropieri personale, una dintre cele mai fascinante intimități, „Tată” unei persoane dragi.

După frumoasa introducere latreutică[5] la adresa lui Dumnezeu, înaintăm prima cerere: „sfințească-se numele Tău”.

Sigur, nu e ușor de înțeles ce vrea să spună această cerere. Ne întrebăm cum se poate să cerem să se sfințească numele lui Dumnezeu, ce putere și legitimitate avem noi să cerem acest lucru? Și apoi, Dumnezeu nu e Sfânt? Atunci de ce spune psalmistul „Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că tu singur ești sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale s-au făcut cunoscute” (Psalm 15, 4). Prin urmare, ce ar trebui să înțelegem din cuvintele Rugăciunii Domnești? Sfântul Grigorie de Nyssa ne oferă un răspuns lămuritor în acest sens: „Căci socotesc că trebuie să ne rugăm înainte de toate – fiindcă aceasta e cererea de căpetenie a rugăciunii – să nu se hulească prin viața noastră numele lui Dumnezeu, ci să se slăvească și sfințească”[6].

Așadar, nu e vorba de a se sfinți Ființa lui Dumnezeu, întrucât Aceasta este izvor și sursă a sfințeniei, ci ca numele Lui să se slăvească în ochii celor necredincioși prin viața noastră curată și autentic creștină. Așa cum subliniază și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu are deplină slava Sa și este totdeauna aceeași; totuși Hristos poruncește ca acela ce se roagă să-L slăvească pe Tatăl, ca Tatăl să fie slăvit și prin viața noastră”[7].Toate acestea în opoziție cu ceea ce ne spune Prorocul Isaia: „Vai de cei pentru care se hulește numele Meu între neamuri” (Is.52, 5).

Ce-ar fi potrivit să reținem din cele expuse mai devreme? În primul rând că avem un Tată, în virtutea căruia cu toții suntem frați, o frățietate întărită și legitimată de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând că „în ceruri” nu exprimă și nu subliniază un loc așa cum ni-l imaginăm noi, ci superioritatea lui Dumnezeu față de creatură, dar, totodată înălțimea la care ne invită Dumnezeu să ne ridicăm. În al treilea rând, numele lui Dumnezeu, rostirea și invocarea Lui ne obligă să ne sfințim viața, pentru a fi vrednici de acesta.

Pentru a ne imagina mai bine cum se raportează Dumnezeu la noi, și cât de frumoasă este grija Sa părintească pentru noi, vă invit să citim împreună Parabola Fiului Risipitor cu care adesea ne asemănăm.

(Se va citi Luca 15, 11-32)

Generalizând, observăm că rugăciunea „Tatăl nostru” cuprinde esența tuturor rugăciunilor dăruite credincioșilor, prin dinamica tradiției în Biserica Ortodoxă, arătând, încă o dată, originea sa dumnezeiască, eminamente revelată.

Viața omului modern are nevoie de sfințenie, are nevoie de Dumnezeu la fel de mult precum a avut în perioada de început a Creștinismului. Atunci păgânismul era oficial, astăzi e la modă. Atunci el era agreat și legitimat de stat, astăzi se spune că nu există, dar camuflat acționează ca un lup răpitor. Tentațiile omului tehnologizat, a omului tehnicizat sunt enorme, de aceea dacă nu se ocupă cu atenție și maximă responsabilitate de menținerea vieții sale de creștin la un nivel ridicat, care necesită, bineînțeles, efort, va cădea în categoria celor care hulesc numele lui Dumnezeu.

În următoarea cateheză vom medita asupra cuvintelor: „Vie Împărăția Ta; Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. Amin!

[1] E important ca recapitularea să aibă o formă mai dinamică decât o are în scris. Cu alte cuvinte oamenii trebuie provocați, prin folosirea unor formule de apropiere și stimulare, cum ar fi „să ne amintim împreună…”, „să revedem împreună…”, „cine ne ajută să ne reamintim ideile din cateheza trecută….” etc. Toate au rolul de a-i încuraja pe credincioșii noștri care nu sunt obișnuiți (dar aceasta nu înseamnă că nu vor) să dialogheze, să se implice în dinamizarea catehezei.

[2] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, PSB 29, traducere de Pr.Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, București, EIBMBOR, 1982, p. 404.

[3] Grupul de cateheză să fie încurajat să aducă la întâlnirile programate Sfânta Scriptură sau Noul Testament. E important să încurajăm utilizarea textului inspirat. De asemenea, preoții parohi, în cazul în care nu au în acest moment, e un prilej bun să adauge în biblioteca parohiei un număr însemnat de Sfinte Scripturi pe care să le poate folosi în sesiunile de catehizare.

[4] Părintele Alexandru Schmemann, Tatăl nostru, Sophia, București, 2010, pp. 17-19.

[5] Adică de la laudă. E un cuvânt de specialitate și vom căuta să-l explicăm participanților la cateheză.

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, PSB 29, traducere de Pr.Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, București, EIBMBOR, 1982, p. 427.

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, traducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1994, p. 251.