Tatăl se lasă judecat de fiii lui

de | sept. 30, 2020 | Episcopul Benedict - Articole

Dintr-o anumită perspectivă, parabola în discuție ar putea fi interpretată drept o permanentă judecată, excluzând orice nuanță juridică în favoarea unei continue autoanalize a personajelor, stând unul față în față cu ceilalți, dar, mai ales a cititorilor, care se oglindesc succesiv și pe rând în unul sau altul dintre protagoniștii povestirii. De fapt, Scriptura, în general, este o poveste personală a cititorilor, în măsura în care ne așează în mijlocul evenimentelor pe modelul – eu sunt cel care pătimește aceasta, ne provoacă la introspecție și, în consecință, la o reconfigurare a ordinii vieții. Așadar, eu sunt „cel judecat” în sensul unei permanente căutări identitare față în față cu Hristos și cu istoria din care Acesta mă invită să fac parte. Eu sunt atât fiul cel mic, cât și fiul cel mare sau chiar tatăl, în diversele-mi ipostaze ale vieții.

Cel mai îndrituit să facă judecată în Evanghelie ar fi tatăl, ca origine a vieții (caracterul fix al paternității), ca cel care împărtășește permanent viața (caracterul dinamic al paternității), dar și ca posesor al unei experiențe de viață (transmițător și formator), ce urmează să fie transferată copiilor. Și totuși, poate nu surprinzător, tatăl nu judecă pe nici unul dintre fii, indiferent de gravitatea faptelor, însă se lasă judecat tocmai de ei. Părinția lui se validează mai ales printr-o dragoste răstignită. Pe câtă dragoste pe atâta suferință, dar și la fel de multă viață, din belșug, potrivit promisiunii Evangheliei. Tatăl iubește cu bucurie, dar iubește, mai ales, cu cruce. Se lasă răstignit de propriii copii și nu contenește să iubească, nu deznădăjduiește, nu renunță, ci suferă în tăcere, fără să reproșeze, speră și face răbdare așteptând (re)venirea lor întru sine. „Judecata” pe care el o face este pogorâre întru adâncul dragostei – „el/ei să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Însă aceasta poate deveni sursă de neînțelegere sau chiar de suferință pentru cel/ cei care nu pot să o primească cu bucurie și să o trăiască pe măsura mărinimiei dăruitorului. De aici începe atât raiul, cât și iadul, ca forme în care omul se judecă pe sine continuu, stând în fața Dumnezeului dragostei.

Judecata, în accepțiunea cea mai la îndemână, banală, stă în mâna și în voia fiilor. Le este îngăduită și beneficiază de acest „drept”, în virtutea libertății pe care au primit-o, dar, mai ales, din pricina smereniei și dragostei de care dă dovadă Tatăl. Și unul și celălalt dintre fii îl judecă pe tatăl în funcție de personalitatea lor. Fiul cel mic reflectă un temperament coleric, se arată extrovertit și instabil. Este impulsiv, face risipă de energie, dă dovadă de trăiri emoționale puternice și vrea să dovedească că poate reuși în viață, și foarte rapid. De aceea nu stă pe gânduri, ba acționează uneori chiar violent, ia decizii spontane, nu se teme de viitor și este, de regulă, sociabil. Judecata pe care el o face tatălui este consecventă cu modul său de a fi. Nu îi reproșează nimic pe față, nu analizează situația întru răbdare, nu își face planuri clare pentru ce urmează, ci pur și simplu dorește să plece. În lume, departe, oricum, oriunde în afara casei. Se vădește o atitudine reactivă la o realitate pe care a trăit-o în casa părintească. Poate nu toate au fost foarte bune (de vreme ce vorbim de cele din lumea căzută în păcat) sau poate că da. Fie că a plecat din pricina unor lipsuri sau a unor lucruri mai puțin bune, sau chiar de prea mult bine, putem spune, cu o oarecare siguranță, că gestul său spontan, neașteptat, neargumentat, chiar copilăresc, dezvăluie o judecată „implicită” pe care i-o face tatălui. Ceva n-a fost bine. Poate, pur și simplu, era plictisitor în casa părintească și tatăl n-a observat acest lucru mai devreme. Ne putem permite să gândim și așa, de vreme ce totul se desfășoară în plan terestru, unde nimic nu este perfect, nici măcar tatăl, care, deși face trimitere la Tatăl cel din ceruri, nu este unul și același – „Tată, am greșit la cer și înaintea ta…”(Luca 15, 21). Tatăl evanghelic, în cadrele terestre, ne spune doar câte ceva, într-un limbaj slab și incomplet, despre Tatăl ceresc.

Sunt încurajat pe această linie de interpretare „lărgită” și de reacția unui student curajos și sincer, care, după o omilie la Duminica Fiului risipitor, m-a abordat, pe bună dreptate, reproșându-mi că prea i-am condamnat pe cei doi fii, fără să mă ating, câtuși de puțin, de tatăl lor. Și acest lucru poate din frică, poate din comoditate în gândire, sau dintr-o anumită presupusă fidelitate la „tradiție”. Și totuși, nu era exclus ca și tatăl să fi avut vreo vină. Sau, cel puțin, „avem dreptul” să ne gândim la asta. Chiar și iubind, mult și necontenit, s-ar fi putut să nu fi fost în stare să-și comunice dragostea lui, să se facă înțeles, să-și arate disponibilitatea sau să intre în logica copilărească a fiilor lui (Cum, de altfel se întâmplă și în familie. Nu doar copiii sunt de vină atunci când, revoltându-se, părăsesc spontan și reacționar casa părintească). Nu putem spune multe despre acest lucru, însă, totuși, putem accepta ideea că reacția fiului cel mic să fi avut vreo legătură cu comportamentul părintelui lui. Sau, în cazul în care nu am fi dispuși la a accepta măcar și o mică imperfecțiune în cazul tatălui și a comportamentului său, am fi obligați, totuși, să acceptăm că se întâmplă o judecată, un rechizitoriu mut, pe care fiul cel mic i-l face (T)tatălui. Dumnezeu se lasă judecat de om. Este un adevăr esențial.

În imnografia duminicii dedicate acestei parabole există mai multe locuri în care poetul liturgic îl identifică pe Hristos cu Tatăl din Evanghelie. Fiul este icoana Tatălui. Și El, Cel care a primit „toată judecata” (Ioan 5, 22), este Cel judecat acum de om. Crucea este semnul acestei judecăți. Ea este desăvârșirea poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și om. De aceea și judecata este actul dragostei față de om, îmbrățișat de Dumnezeu, chiar și fără să o știe. Omul își trăiește autocondamnarea, moartea lui, dar Hristos o preschimbă, pe nesimțite, în viață, „amestecată” cu viața lui Dumnezeu. Judecata dragostei transformă crucea în înviere. Redăm o singură stihiră din slujba utreniei zilei: „Bunule Părinte, depărtatu-m-am de la Tine, dar nu mă părăsi, nici nu mă arăta nevrednic împărăției Tale. Vrăjmașul cel cu totul viclean m-a dezbrăcat și mi-a luat bogăția; darurile cele sufletești le-am risipit ca un desfrânat. Deci sculându-mă și întorcându-mă către Tine strig: Fă-mă ca pe unul din argații Tăi, Cel ce pentru mine Ți-ai întins pe cruce preacuratele Tale mâini, ca să mă scoți de la fiara cea cumplită și cu haina cea dintâi să mă îmbraci, ca un singur mult Îndurat[1].

Ne vom referi acum și la judecata pe care i-a face tatălui fiul cel mare. El este tipul omului, aș zice, flegmatic, ușor melancolic, destul de introvertit, cuminte, înclinat spre rutină, dispus la proiecte de durată, răbdător și ascultător, dar și profund marcat de insuccese. Se și vede acest lucru din reacția pe care o are la aflarea veștii întoarcerii fratelui său. El, cel care muncea în tăcere și într-o aparentă mulțumire, dintr-o dată devine reacționar, chiar și ușor agresiv. Acumulase multă tensiune lăuntrică, născută dintr-o nefericire și neîmplinire de durată, refulată sub chipul unei presupuse cumințenii și fidele ascultări față de părintele lui. Avea nevoie să fie remarcat în tot acest timp drept „fiul cel iubit” și, de preferință, în comparație cu „acel fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele” (Luca 15, 30). Slujirea lui nu a fost făcută simțind dragostea părintelui, ci în virtutea unei rigide ascultări, dublată și de o frică de a ieși dintr-un spațiu al siguranței și al comodității casei părintești. Casa este și acasă doar atunci când se trăiește în dragoste. Altminteri poate fi un loc de chin. Exterior, fiul cel mare era impecabil. Se înțelege acest lucru din cuvintele lui, din modul în care se prezintă pe sine și munca lui, iar tatăl nu îl infirmă în cele spuse. Însă lăuntric, multe patimi erau prezente așteptând stimuli ca să se manifeste. În acest context se desfășoară cea de-a doua judecată, explicită de data asta. Acum era momentul reproșurilor adunate în decursul timpului: „de atâția ani îți slujesc”, „niciodată nu ți-am călcat porunca”. Iar, el, tatăl, în schimb, nici măcar un ied nu i-a oferit pentru a petrece cu prietenii. Să nu fii observat tatăl său nimic din starea lui în toți acești ani?! (Un nou posibil minus în comportamentul tatălui).

Este foarte dureroasă concluzia ce rezultă din atitudinea lui – a petrecut mulți ani în casă, dar nu s-a simțit acasă. Ba mai mult, se vădește și într-o stare de gelozie și chiar invidie pe fratele său cel mic, care s-a bucurat de lume, simțind-o cu voluptate, iar acum este mai în casă decât el, cel care n-a ieșit niciodată din casă. El însuși constată că a pierdut și șansa experienței vieții în lume, dar nu s-a bucurat nici de fericirea casei părintești. Acest lucru înseamnă să stai înăuntru, dar, de fapt, să te simți mereu (în) afară.

„Vinovatul” este judecat – tatăl. Tu ești de vină pentru nefericirea mea! Și tatăl acceptă rechizitoriul fiului, nu face nici o pledoarie în favoarea lui, ci în favoarea fiului. Totuși, timpul nu este pierdut, chiar dacă așa pare – „Fiule, tu ești cu mine (eu am fost totdeauna cu tine și sunt și acum) și toate ale mele sunt ale tale” (Luca 15, 31). E momentul să intri în atmosfera casei părintești, să înțelegi ceea ce nu ai înțeles multă vreme, că ești deodată cu mine proprietar al întregii case și să te bucuri de roadele muncii tale, în afară, dar și înăuntru. Era momentul sau, mai degrabă, șansa, de a participa la dragostea părintească mai cu adevărat. Momentul în care el însuși era chemat să iubească ca părinte: „Trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15, 32). Aceasta era, de fapt judecata tatălui. Crucea este semnul îmbrățișării lumii întregi. Toți sunt chemați să se adăpostească în brațele lui Hristos, în locașul Împărăției Lui. Putem noi primi acest lucru? Aici și acum se întâmplă judecata noastră…         

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


[1] Triodul, București, EIBMBOR, 2010, p. 26.

Ultimele articole

23 octombrie – Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului

23 octombrie – Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului

Acest Sfânt Iacob, numit fratele Domnului (Galateni 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului. El nu face parte dintre cei 12 Apostoli ai Domnului, ci dintre cei 70, şi era numit frate al Domnului, ca şi Sfinţii Simeon (Simon), Iuda...

6. Tatăl se bucură și îi respectă fiului dorința de cunoaștere

6. Tatăl se bucură și îi respectă fiului dorința de cunoaștere

Începutul parabolei este dezarmant de simplu. Fiul cel mic, la un moment dat, „urându-i-se” de casă, îi cere tatălui său partea de avere ce „i se cuvine”. Dar ceea ce este și mai de neînțeles și chiar tulburător pentru simțul comun, este reacția tatălui. Fără a cere...

Autoritatea tatălui și libertatea fiilor

Autoritatea tatălui și libertatea fiilor

Autoritatea și libertatea mereu s-au aflat în relații destul de dificile, dacă nu chiar în opoziție clară. Argumentări filosofice, sociologice sau de natură psiho-pedagogică au încercat să rezolve raportul dintre cele două, respectându-le locul și importanța specifică...

În casă și acasă

În casă și acasă

Fragmentul evanghelic dedicat parabolei fiului risipitor începe cu imaginea unui om care are doi fii. Acest cadru inițial generează întreaga desfășurare a povestirii, descrisă într-un limbaj specific, care se reia într-o succesiune de momente, toate puse în slujba...

Viața ca dar și dăruire

Viața ca dar și dăruire

Dacă Dumnezeu se descoperă cel mai adânc și esențial sub chipul părintelui care iubește îmbrățișând, necondiționat și neschimbat, acest lucru Îl revelează drept Cel care dăruiește și Se dăruiește permanent. Modul Său de ființare este tocmai dăruirea, mai întâi de Sine...

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Dumnezeu are multe numiri în Sfânta Scriptură, iar omul, în decursul timpului, a manifestat o permanentă dorință de a-L numi pe Dumnezeu cât mai cuprinzător, pe măsura apropierii de El. Numirile Lui înseamnă reflectarea în cuvinte a uneia sau alteia dintre lucrările...