Trăirea evanghelică în viața Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari și mai populari sfinți ai Bisericii. Numit al doilea Înaintemergător, prieten și laudă a apostolilor (Acatist), întâi stătător al ierarhilor, se bucură de o mare iubire și cinstire din partea credincioșilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan și mai marii apostolilor, Sfinții Petru și Pavel.

S-a născut în jurul anului 280, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinți înstăriți și evlavioși, Teofan și Nona. Din copilărie, s-a arătat un ales al lui Dumnezeu, prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea și vinerea. Crescând, evita jocurile copilărești, petrecând ore și chiar zile de-a rândul în meditație și rugăciune. A primit o aleasă educație, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată și cuprinzătoare, dar înțelegând deșertăciunea și limitele științelor și înțelepciunii profane, s-a îndreptat spre arena desăvârșirii duhovnicești – viața monahală. Studiind și meditând profund asupra textelor Sfintei Scripturi în general și a Sfintelor Evanghelii în special, a înțeles sensul vieții, vocația și chemarea omului de a trăi în dreapta credință, dreapta relație și înțeleapta iubire, cu Dumnezeu și cu oamenii.

După ce în urma unei călătorii la locurile sfinte, din Israel și Egipt, s-a întors sporit în evlavie și în înțelepciune, tânărul curat la suflet și la trup a fost hirotonit preot la doar douăzeci și trei de ani. Odată hirotonit de către îmbunătățitul bătrân – Episcopul și unchiul său cu același nume – Nicolae, a început slujirea preoțească cu râvnă și putere apostolică. Propovăduind Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi, ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi și nedreptățiți, în timpul marilor prigonitori ai credinței creștine, împărații romani Deoclețian și Maximian, a avut mult de suferit. În jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetății sale natale – Mira Lichiei. Sporindu- și ostenelile și nevoințele, în marea sa dragoste față de păstoriții săi, a fost întemnițat ani îndelungați suferind bătăi, torturi pentru credința sa, fiind eliberat abia în anul 313 în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin. În anul 325 a participat, alături de alți 318 Sfinți Părinți, la întâiul Sinod ecumenic convocat la Niceea de Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie.

Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila și iubirea sa de oameni, aici și-a arătat marea sa iubire și devotamentul față de adevărul dreptei credințe. În râvna sa sfântă l-a pălmuit pe ereticul hulitor, fapt socotit nepotrivit de către împărat pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat și lăudat de Hristos, Care i S-a arătat în temniță, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri omoforul, după ce împăratul l-a aruncat în temniță pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhierești. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă și cinste, fiind așteptat cu multă dragoste de credincioșii săi. Aici, petrecând viață sfântă în bătrâneți cinstite, a adormit întru cuvioșie în anul 342. Moaștele sale înmiresmate, pline de har și făcătoare de minuni se găsesc astăzi în orașul Bari din Italia, iar mâna dreaptă spre binecuvântarea țării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din București.

Din viața sa de totală slujire și jertfelnicie evanghelică se evidențiază două virtuți atotcuprinzătoare. Iubirea de Dumnezeu, de Hristos, de adevăr, de sfintele Lui învățături și iubirea de oameni materializată prin fapte de milostenie și sprijinirea necontenită a celor sărmani.

Prima virtute reiese din viața sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii și râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor și propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numește „îndreptător credinței”. Îndreptător și păzitor al credinței, Sfântul Nicolae arată creștinilor din toate veacurile și din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creștină autentică decât fundamentată și ancorată în adevăr, care este Însuși Hristos.

Numai o dreaptă relație cu Hristos și Evanghelia Sa ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori și împlinitori în Duhul Sfânt ai poruncilor Sale. Participarea la viața Bisericii, la viața lui Hristos, este o participare la viața Sfintei Treimi și trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieții din împărăția cerească, întreținută aici pe pământ prin starea de rugăciune și alte fapte bune.

A doua mare virtute și calitate a Sfântului Ierarh Nicolae este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit și a însetat, a primit insulte, bătăi și scuipări, sfârșind prin moartea ruș inoasă de pe Cruce, Sfântul Nicolae, „și-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând apărarea celor slabi și neajutorați, „a scăpat pe cei nevinovați din moarte” arătându-se în vis împăratului Constantin și guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovați, pe care i-a și eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos”, mai ales prin mila și milostivirea sa față de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său. Tânăr fiind a făcut cu mare discreție (noaptea) o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, a trei tinere fete expuse prostituției, din pricina sărăciei, și a tatălui lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieții sale a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat și s-au intensificat, după mutarea sa la cer. Istoria mânăstirilor din România, Athos sau Rusia, consemnează nenumărate intervenții miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că pe vremea când Sfântul Calinic era starețul Mânăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obștea mânăstirii (peste 300 de viețuitori) și mulțimea de refugiați din calea turcilor în mânăstire, care, izolați, piereau de foame.

Sfântul Nicolae este cunoscut și ca „moș Nicolae” care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa, cea asemeni cu a Dătătorului tuturor bunătăților – Dumnezeu.

Sfântul Nicolae nu este numai un model veșnic viu și atrăgător de viață în Hristos, ci și un grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări și oceane.

Este un „chip al blândeților” prin faptele sale, mereu apropiat și ajutător celor nevoiași. Un sfânt bătrân „puternic, blând, bun și înțelept, prietenos, contemporan cu toți creștinii până la sfâr ș itul veacurilor și solidar tuturor greutăților vieții omenești”. O frumoasă povestire, ne arată cât este de apropiat omului și de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae: „Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă și-nveșmântați în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum, căruța unui țăran, adânc înțepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească și să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire și să ne înfățișăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai știi minune, sfâșiate? Așa o fi, așa este, încuviințează Sfântul Nicolae, dar nici pe prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării și a trece pe lângă el ca preotul și levitul din parabola samarineanului milostiv. Și niciuna nici două își sumecă poalele hlamidei, își suflecă mânecele stiharului și coboară alături de țăran, punând voinice ș te umărul sub codârlă. Se zbate, se opinte ș te, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veșmintele harcea – parcea… Dar până la urmă căruța e scoasă la drum drept și omul vesel și bucuros, blagoslovindu-și binefăcătorul, își poate urma calea. Sfântul Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri și pleacă zorit nevoie mare.

Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian așteaptă de multă vreme, când în sfârșit, apare și bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-și sufletul și într-un hal de murdărie și neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian uimit și nițel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primește cu o glacială politețe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Și le grăiește astfel: Numele tău, imaculatule și neîntârziatule, respectuosule și multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – Și încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani. Iar al tău o, mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău și adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu va fi printre cele mai populare din toată lumea”.

Sigur, tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toți creștinii de astăzi și din toate vremurile să înțelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul” (Psalmi) „de care Evanghelia este plină” (Vlahuță) ne-a mântuit pe noi și o cere de la noi Dumnezeu. La înfricoșătoarea Judecată (Matei 25) faptele milei vor cântări copleșitor și vor pecetlui pe veci soarta noastră. Rugăciunile, pilda vieții, îndemnul Sfântului Nicolae, sunt spre trăire în adevăr, milă și milostivire, care sunt bineplăcute și dorite de Dumnezeu.

Sursa: Arhim. Andrei Coroian – În revista Renașterea, nr. 12, dec./2008, p. 8.

Mai multe din Biografii
Barbu Ștefănescu Delavrancea – scriitor cu un talent deosebit

Barbu Ștefănescu Delavrancea – scriitor cu un talent deosebit

Scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. Acesta este Barbu Ștefănescu...

Camil Petrescu – inițiatorul modernismului

Camil Petrescu – inițiatorul modernismului

Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. Este inițiatorul romanului modern. S-a născut în luna aprilie 1894, în București. A rămas orfan de mic de ambii părinți și a fost crescut de o doică din familia subcomisarului de...

Giuseppe Tartini – violonist talentat, șlefuit prin muncă

Giuseppe Tartini – violonist talentat, șlefuit prin muncă

Giuseppe Tartini este unul din cei mai mari violoniști ai secolului al XVIII-lea, alături de Vivaldi și Veracini.  Încă de tânăr impresiona prin talentul său la vioară. Acest talent a fost amplificat prin studiu. Toată viața a studiat muzică pentru a deveni tot mai...

Amza Pellea – cel mai îndrăgit oltean al României

Amza Pellea – cel mai îndrăgit oltean al României

Actor incomparabil de film, radio, teatru, televiziune și voce, care are locul lui în istoria artelor spectacolului din România. Este foarte cunoscut datorită rolului memorabi de Nea Mărin, care i-a relevat atât de bine disponibilitățile sale pentru comedie. Totodată,...

Gheorghe Zamfir – artistul fără egal al naiului

Gheorghe Zamfir – artistul fără egal al naiului

Naist și compozitor român; s-a exprimat artistic printr-un instrument aproape uitat (naiul) și a reușit să cucerească aplauzele întregii planete. A modificat forma, construcția și tehnica naiului, lărgindu-i considerabil paleta de interpretare. A introdus naiul în...

Fănuș Neagu – „ultimul mare boem”

Fănuș Neagu – „ultimul mare boem”

Fănuș Neagu a fost un povestitor, memorialist, nuvelist, scenarist, romancier, dramaturg și gazetar  român, membru al Academiei Române. Fănuș Neagu s-a născut la data de 5 aprilie 1932 în Grădiștea-de-Sus, județul Brăila. După ce a studiat cinci ani în satul natal,...