Un Academician preocupat de cele spirituale mărturisește faptul că între cunoașterea religioasă și cea științifică nu-i antagonism, ci-i complementaritate

de | nov. 1, 2021 | Mitropolitul Andrei - Articole

  1. Un academician isihast

Prezență discretă, impunătoare și plină de pace interioară, academicianul Virgil Cândea putea fi văzut la întrunirile Academiei, ale Adunării Naționale Bisericești și ale multor foruri naționale și internaționale preocupate de spiritualitate și cultură.

Nu pot pretinde că am făcut parte din cercul prietenilor lui intimi, dar, de câte ori îl vedeam și-l ascultam, emana din făptura lui un duh blând şi liniștit, de pace şi bunăvoie. Era o desfătare să-l asculți spunându-și părerea în probleme de duhovnicie şi de cultură.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit era dragostea lui față de literatura filocalică şi implicit de trăirea în duh filocalic. Lucrul acesta l-am constatat şi din scurtele noastre convorbiri dar, mai ales, din studiul introductiv pe care l-a făcut Filocaliei de la Schitul Românesc Prodromu din Muntele Athos. Versiunea aceasta a Filocaliei pe care a scos-o la Editura Universalia, în 2001, dimpreună cu Doina Uricariu, este un tezaur de limbă și spiritualitate, redat în expresia vechilor cazanii. Este o desfătare s-o citești și să-ți hrănești sufletul din ea.

Se vede din studiul introductiv că editorul nu e un simplu tehnician, ci un trăitor care a trecut prin filtrul sufletului său toate textele pe care le-a cuprins în două volume mari. Mai mult, a realizat că împlinirea supremă făgăduită omului este îndumnezeirea, unirea lui cu Dumnezeu prin energiile divine necreate[1].

Academicianul Virgil Cândea apreciază traducerea modernă a părintelui Stăniloae, dar ne pune la îndemnă această antologie, care a fost opera colectivă a cărturarilor din mănăstiri. Ancorarea ei scripturistică o face în textul de la 2 Petru 1, 4: Să vă faceţi părtaşi ai dumnezeieştii firi.

Din preocupările lui, din dragul cum ne relatează despre cei ce au avut aplecare înspre trezvie, înspre păstrarea minţii limpezi şi ferite de cugetările pătimaşe, tragem concluzia că el însuşi a fost preocupat de isihie. L-a ajutat la acest lucru şi marea sa erudiţie, precum şi puternica convingere ortodoxă, prezentându-ne ca nimeni altul frumuseţile spirituale ale Răsăritului Creştin. Manuscrisele de care ne povesteşte le-a mângâiat el personal, iar locurile sfinte prezentate le-a bătut cu piciorul.

Punându-ne la îndemână Filocalia sfinţilor trezvitori, adunată de la Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi, în care se arată cum, prin lucrare şi contemplare potrivit filosofiei etice, mintea este curăţită, luminată şi desăvârşită[2], ne dăm seama că el însuşi îşi avea inima atinsă de aripa Duhului şi era un isihast. Aşa îl percepeau şi ucenicii lui. Atunci când, în februarie 2007, se muta la Domnul, Liana Tugearu îşi aminteşte cum, într-un moment de mare cumpănă, a primit-o în vasta sa bibliotecă, s-au plimbat prin colecţia de icoane, a încurajat-o şi au făcut un periplu din Orientul arab creştin până la soarta cercetării româneşti de acum, dar şi în timpul neprielnic al trecutului nostru regim[3]. Nu numai ca trăitor, dar şi ca savant şi cercetător, era un om fără egal.

Preocupările lui cărturărești s-au răsfrânt și asupra altora. Nicolae Steinhardt, de exemplu, va spune în Jurnalul fericirii că de la el mi-au venit lecturi consacrate ortodoxiei sudice: icoanele bizantine, Ioan Scărarul, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila; mă îndemna totodată spre istoria Imperiului româno-bulgar, spre Getica lui Pârvan, ba și proverbele lui Zane. Dar, mai presus de orice, ținea la Viețile Sfinților, care figurau în numeroase ediții printre cărțile lui; pe acestea îmi cerea să le adâncesc[4]. Ne dăm seama din recomandările bibliografice pe care i le dădea Părintelui Nicolae Steinhardt ce preocupări duhovnicești avea el însuși.

Și acest mare convertit va consemna faptul că Virgil Cândea avea o bibliotecă imensă și duhovnicească: Virgil avea în camera lui din strada Popa-Tatu o bibliotecă vastă și prețioasă și-mi îngăduia să iau ce vroiam dintr-însa. Totul îmi era permis, dar nu totul îmi era de folos, așa încât mă călăuzea cu zâmbetul lui de intelectual erudit și rafinat, surprins și nițel jenat de preferințele mele vag-mundane și mondene, căci mă duceam la el nu numai atras de ortodoxie, ci și ahtiat de lecturi, ca la o bibliotecă de împrumut[5].

Virgil Cândea era un fel de „duhovnic” pentru intelectualii doritori de viață duhovnicească. Așa l-a recepționat Steinhardt: Virgil dovedea și o fermitate ca de duhovnic, luată, poate, și de la numeroșii lui prieteni călugări; peste unii (se furișau discret) dădeam când sosea timpul schimbării volumelor[6]. Faptul că era văzut așa de un alt mare cărturar, convertit și călugărit, mă încredințează că nu am greșit atunci când l-am numit „un academician isihast”.

Și Părintele Steinhardt a fost o somitate, simțindu-se minunat printre cărțile Mănăstirii Rohia, pe care le-a aranjat, dar, în același timp, iubea slujbele și era un om al rugăciunii. Suntem ispitiți să considerăm că mileniul al treilea, la începutul lui, este mai sărac în asemenea oameni. Poate că observația nu este întru totul obiectivă, pentru că numai Dumnezeu își cunoaște slujitorii și intelectualii de rasă care trăiesc Evanghelia lui Hristos.

Și totuși, în veacul al XX-lea au trăit mulți intelectuali mari care aveau o viață spirituală intensă, inclusiv academicianul Virgil Cândea. De data aceasta nu mi-am propus să fac un inventar al lor, ci, în câteva fraze, am dorit să-l scot în evidență pe unul dintre ei. Și-mi mărturisesc sincer gândul, fără a dori să fiu didacticist, că m-aș bucura ca mulți bărbați din Academia Română să-i pășească pe urme în ce privește credința. Spre sfârșitul veacului al XX-lea, filosoful Petre Țuțea menționa: Fără Dumnezeu, fără credință, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri[7].

Nădăjduiesc că și în veacul al XXI-lea un număr apreciabil de academicieni vor lua în mână steagul preocupărilor spirituale serioase, fiind pentru mulțimile dezorientate, din punctul de vedere al convingerilor, repere sigure și călăuzitoare. Cleric fiind, nici nu m-aș putea gândi altfel, pentru că Magistrul nostru absolut, Domnul Iisus Hristos, zice: Cel ce va face și va învăța, aceasta mare se va chema în Împărăția Cerurilor (Matei 5, 19).

  1. Academicianul, omul în general, este spirit și materie

Este greu să dai o definiţie cuprinzătoare omului. Definiţia dată de DEX nu face o subliniere specială legată de partea spirituală a omului. Citim aici că „omul este o fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, limbaj articulat şi prin capacitatea de a făuri unelte, cu ajutorul cărora transformă realitatea înconjurătoare[8].

După învăţătura creştină omul este „chip creat al Spiritului conştient etern şi nu e adus la existenţă ca o raţionalitate plasticizată generală, gândită, ci ca un factor care el însuşi se gândeşte pe sine şi toate celelalte asemenea Logosului[9]. El este trup şi suflet. Trupul e luat din pământ. Iar sufletul „nu mai e adus la existenţă prin simpla gândire şi poruncă a Spiritului Creator, ci, având de la început, caracter de subiect, e chemat la existenţă, printr-un fel de reduplicare a Spiritului Creator pe plan creat. Spiritul conştient suprem vorbeşte cu spiritul creat ca şi cu un fel de alter ego, dar creat[10].

Adam este cel dintâi om, „cea mai măiastră îmbinare între materie şi spirit[11]. Toate cercetările ştiinţifice oneste mărturisesc, cu privire la om, că acesta nu are un strămoş. Sunt liberi cei ce vor să aibă drept blazon de familie descendenţa din maimuţă să o facă, dar noi credem că am fost creaţi de Dumnezeu. Referatul Bibliei, prin simplitatea lui verbală, merge de-a dreptul la inima lucrurilor, acolo unde cugetarea şi cercetarea omenească, cinstit conduse, trebuie să se încline în faţa actului creator al Dumnezeirii.

În planul lui Dumnezeu, „omul are un rol unic şi un destin supranatural. Omul este creat de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea pentru om, spre a fi oferită ca un dar lui Dumnezeu. Vocaţia omului este de a stăpâni lumea şi de a-L adora pe Dumnezeu în comuniune cu Acesta[12].

Referitor la om, un înţelept afirma: „Omule, nu te mândri că eşti din pământ; dar nici nu dispera că eşti făptura lui Dumnezeu[13]. Trup smerit, luat din pământ şi suflet nemuritor. De fapt, în limba română această făptură minunată se cheamă „om”, de la humus. În limba greacă însă, limba filosofilor, se cheamă anthropos, adică cel ce are privirea îndreptată în sus, spre cer, spre Dumnezeu.

De fapt, nu numai sufletul este creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi trupul. Pentru că, spune Sfântul Irineu, Dumnezeu, atunci când l-a creat pe om, avea în minte chipul pe care Fiul Său îl va lua atunci când va intra în istorie.

Înţelegem prin chipul lui Dumnezeu care se oglindeşte în om darurile şi puterile cu care este înzestrat: conştiinţa de sine, mintea sănătoasă, raţiunea logică, imaginaţia creatoare, memoria, sentimentul, voinţa şi nemurirea.

Cu toate că omul este alcătuit din trup şi suflet, el totuşi rămâne unitar în ce priveşte fiinţa sa. Dumnezeu a creat trupul din ţărână şi i-a dat duh de viaţă. Scriptura nu menţionează nicio succesiune temporală între crearea trupului şi suflarea duhului de viaţă, „ci că luând ţărână din pământ a suflat în nările lui, concomitent, suflare de viaţă[14]. Aşa că omul este o fiinţă unitară, în care chipul lui Dumnezeu nu se rezumă doar la suflet, ci şi la trup. De aceea noi creştinii cinstim atât sufletul cât şi trupul, iar când omul moare avem o datorie sacră şi faţă de trupul care odată va învia.

Zice Sfântul Grigore Palama că „numele de om nu se aplică sufletului sau trupului în mod separat, ci la amândouă, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu[15].  Psalmistul David este copleşit de frumuseţea lumii pe care Dumnezeu a creat-o pentru om şi se întreabă retoric dacă omul merită lucrul acesta? În calitate de chip al slavei Lui este, deşi nu o merită, totuşi răsfăţat cu acest mare dar: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ți aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Psalmul 8, 3-5).

Făptura omenească e minunată. Omul intuieşte că obârşia sa este divină. Că menirea şi ţinta lui este Împărăţia lui Dumnezeu. Îşi dă seama că nu este un copil orfan, rodul întâmplător al unei naturi oarbe. Omul ştie că e copilul lui Dumnezeu, zămislit din ţărâna binecuvântată şi însufleţită de energia şi suflarea divină.

Pe bună dreptate Iustin Popovici spune că „spiritul omenesc doreşte neîncetat cunoaşterea infinită, viaţa infinită, existenţa lui infinită. Iar prin toate acestea el urmăreşte un singur lucru: să învingă pe de-o parte ceea ce este trecător, limitat, mărginit, iar pe de altă parte să facă posibil, să-şi asigure ceea ce este veşnic, infinit şi nelimitat. În toate culturile şi civilizaţiile, toate eforturile spiritului omenesc se concentrează, în cele din urmă, într-o gigantică strădanie de a birui moartea şi de a-şi asigura nemurirea şi viaţa veşnică[16].

  1. Cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă

Semidocţii, închipuindu-şi că ştiu tot, sunt exclusivişti. Oamenii inteligenţi îşi dau seama cât de puţine lucruri ştiu şi cât de multe rămân necunoscute. Semidocţii îşi închipuie că ştiinţele exacte pot da un răspuns la toate întrebările. Oamenii simpli, dar credincioşi, au sufletul liniştit pentru că învăţătura de credinţă a Bisericii le răspunde la toate întrebările. Oamenii titraţi şi credincioşi ajung la concluzia la care a ajuns filosoful Petre Ţuţea: „fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge nicăieri”[17].

De fapt, între cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea religioasă este complementaritate şi nu antagonism. Lucian Blaga, care avea frământările cunoaşterii, într-un aforism ce dă glas neliniştii sufletului căutătorului, pune diagnosticul multor dintre contemporanii noştri: „crezul  zilelor noastre nu mai începe cu conştientul  «cred», nici cu scepticul «nu cred», ci cu tragicul «vreau să cred»”[18].

Punând însă în antiteză cunoaşterea ştiinţifică cu cea religioasă, dă preeminenţă celei din urmă: „Mă plimb în vârf de munţi. E noapte, dar cum ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, văd la depărtări mari, vag – ce-i drept – dar totuşi văd. Aprind un muc de lumânare, deodată văd limpede la doi paşi, dar mai departe nimic. Mintea noastră sănătoasă, cu presimţirile ei instinctive, obişnuită cu întunericul realităţii, vede – tulbure, ce-i drept – la depărtări şi-n adâncimi foarte mari. Ştiinţa îşi aprinde însă mucul de lumânare, dintr-o dată vedem totul la doi paşi, dar mai departe deloc…”[19].

Din nefericire însă, în diferite perioade istorice, s-a dat importanţă doar uneia din cele două cunoaşteri, în detrimentul celeilalte. Pe bună dreptate, Academicianul Dumitru Popescu spune că în Apus se observă „existenţa unei tensiuni între Teologie şi Ştiinţă. Dacă, în primul mileniu de istorie creştină, s-a pus accentul mai mult pe teologie decât pe ştiinţă, în cel de-al doilea mileniu accentul s-a schimbat mai curând în favoarea ştiinţei decât a teologiei”[20].

Cardinalul Schönborn menţionează că există „două moduri de abordare, văzute desigur de facto de multe ori ca excluzându-se unul pe altul şi în luptă continuă unul cu altul, ajungându-se în S.U.A. până la procese cu ecou mediatic uriaş. Pentru a vedea mai clar, ar fi poate de ajutor să vorbim nu numai de două puncte de vedere, ci şi de două poveşti care sunt povestite foarte des în concurenţă şi excluzându-se una pe alta”[21].

Organizatorul Universităţii româneşti din Cluj după Marea Unire, Onisifor Ghibu, om de aleasă cultură, cu riscul de a părea ridicol, susţinea cu tărie că cele două cunoaşteri trebuie să fie în armonie pentru că îşi sunt complementare. De aceea îmi voi permite să citez câteva fraze din mărturisirile lui, care mi se par relevante: „Marea criză prin care a trecut întreaga omenire de pe urma celor două războaie mondiale nu face decât să confirme pentru orice om cu un simţ de răspundere morală, neviciat de ambiţii deşarte şi de interese meschine, marele adevăr că tendinţele extremiste şi exclusiviste îndreptate spre desfiinţarea uneia sau alteia din cele două forţe, prin care trăieşte universul, forţa spirituală şi forţa materială – nu au alt efect decât acela de a tulbura adevărata pace dintre indivizii care alcătuiesc umanitatea şi de a-i îndepărta de la fericirea la care fiecare generaţie are un drept sfânt. Cu toată această criză acută, care a cuprins, ca niciodată, întreaga omenire, eu nu disper. Dimpotrivă, văd apropiindu-se  zorii unor vremuri de dezmeticire a capetelor astăzi prea aprinse, când spiritul şi materia vor putea nu numai «coexista paşnic», ci vor putea colabora în cea mai ideală armonie «dând cezarului ce e al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce e a lui Dumnezeu»”[22].  

Tonul este profetic. Tare-aş dori ca profeţia să se împlinească acum, în perioada post-comunistă, peste tot, dar mai ales aici, la Cluj. Beneficiul ar fi al tuturor, gândindu-ne la scurtimea vieţii noastre pământeşti dar, mai ales, la destinul nostru veşnic. Pentru că nu se poate accepta cu seninătate o existenţă zoologică ce se întoarce în neant.

Nichifor Crainic dă glas dorului pe care-l avem cu toţii: „Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem, că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim ca exilaţi; şi că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici”[23].

  1. Semne încurajatoare

Se constată că există multă ignoranţă, atât în cunoaşterea ştiinţifică cât şi în cea religioasă. Din nefericire oamenii mediocrii îşi sunt autosuficienţi. Conştiinţa că nu ştii mare lucru este în măsură să te determine să-ți completezi cunoştinţele.

După părerea mea, slaba credinţă şi puţinele preocupări religioase ale noastre, ale celor ce pretindem că formăm intelectualitatea acestui neam, se răsfrâng negativ asupra tinerelor generaţii. În veacul al XX-lea și Octavian Goga avea o părere pesimistă la adresa intelectualilor rafinați. Pe bună dreptate, la vremea sa, el punea întrebarea retorică: „Şi acum, iartă-mă şi nu te supăra pe mine, dacă fără a-ţi cere un răspuns stau şi mă întreb, care este credinţa dumneatale, mult lăudate intelectual al naţiei mele? Când ai pornit de acolo, din căsuţa de la ţară, şi te-ai dus la şcoală mai ziceai «Tatăl nostru» seara şi visai cu iele şi pricolici. Duceai în suflet moştenirea din bătrâni: o candelă care licărea în taină şi-ţi lumina drumul. Dar ţi s-a risipit moştenirea asta. S-a spulberat zi de zi şi s-a fărâmiţat în calea ta. Şi fără să vreau, îmi vine în minte o problemă atât de mare şi atât de nebăgată în seamă  a vremii noastre frământate de patimi mici: nu credeţi că ar trebui făcut ceva pentru a ne salva tineretul, dându-i dascăli luminaţi, cari în şcolile secundare să-l înveţe credinţa lui Dumnezeu, şi preoţi cu guri de aur cari să cuvinteze acolo în centrele studenţimii noastre universitare? Fiindcă, aşa cum suntem  astăzi, noi nu ştim ce vrem şi nu ştim unde mergem …”[24].

Şi totuşi în ce priveşte raportul între ştiinţă şi religie sunt semne încurajatoare. Atât pe plan mondial cât şi în România. Cardinalul Schönborn scrie că „rezistenţa faţă de un evoluţionism ideologic este una din formele  actuale de a trăi libertatea şi responsabilitatea”[25]. Iar Cardinalul Ratzinger vorbeşte despre faptul că „prin opţiunea sa pentru primatul raţiunii creştinătatea este la ora actuală emanciparea şi eliberarea din false raporturi de subordonare”[26].

Pe plan naţional Părintele Academician Dumitru Popescu este foarte preocupat de dialogul ştiinţei cu religia. Fie că e vorba de cartea „Ortodoxie şi Contemporaneitate” sau „Ştiinţă şi Teologie” ideea unui conflict este exclusă. „Acesta rămâne, desigur, pentru cine îl doreşte neapărat şi pentru anumite poziţii ideologice, străine în egală măsură de spiritul ştiinţific şi de teologie, însă nu mai apare ca un război generalizat şi fără soluţie  între două mentalităţi radical contrapuse”[27].

Apoi, neapărat trebuie luat în considerare ucenicul Sfinţiei Sale, Domnul Adrian Lemeni, care este o tânără speranţă în dialogul ştiinţei cu religia. În acest sens îi pomenesc doar trei cărţi cu această preocupare: „Teologia Ortodoxă şi Ştiinţa”, „Repere patristice în dialogul între Teologie şi Ştiinţă” şi „Sensul Eshatologic al Creaţiei”.

În cea din urmă afirmă că „Arhetipul şi Telosul creaţiei, este Hristos, iar creaţia se împlineşte eshatologic parcurgând timpul istoriei cuprins între veşnicia metaistorică, ce va fi umplută de timpul transfigurat al istoriei noastre[28].

Voi încheia apoteotic cu o meditaţie tot despre cunoaştere a filosofului iluminist Voltaire: „Stăteam într-o noapte pe gânduri, răpit de priveliştea naturii. Eram uimit de adâncul nemăsurat al lumii cereşti, de mersul nenumăratelor astre sclipitoare. Dar ceea ce mă minuna şi mai mult era inteligenţa care stăpâneşte peste toate aceste nemărginite cuprinsuri. Îmi spuneam: Trebuie să fii orb, să nu rămâi uimit în faţa acestui spectacol. Trebuie să fii un netot ca să nu-i poţi întrezări Autorul. Trebuie să fi nebun ca să nu-L adori”[29].

 

† ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi

     Mitropolitul Clujului, Maramureșului şi Sălajului

 


[1] Filocalia 1, Editura Universalia, 2001, p. 11.

[2] Ibidem, p. 12.

[3] Liana Tugearu, La moartea lui Virgil Cândea”, România Literară, nr. 14, 2007.

[4] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 195.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Petre Țuțea, Între Dumnezeu și Neamul meu, editura Arta Grafică, București, 1992, p. 64.

[8] DEX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p. 625.

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă I, EIMBOR, Bucureşti, 1978, p. 377.

[10] Ibidem.

[11] Pr. Gheorghe Butnariu, Coborâri în adânc, Bucureşti, 1943, p. 76.

[12] Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIMBOR, Bucureşti, 1981, p. 273.

[13] Ilarion Felea, Religia iubirii, Editura Diecezană, Arad, 1946, p. 193.

[14] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIMBOR, Bucureşti, 2005, p. 167.

[15] Ibidem, p. 168.

[16] Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, Deisis, Sibiu, 1997, p. 116.

[17] Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 64.

[18] Lucian Blaga, Opere 7- Eseuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 70.

[19] Ibidem, p. 80.

[20] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ştiinţă şi Teologie, Editura XXI; Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2001, p. 11.

[21] Op. cit., p. 7.

[22] Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 151.

[23] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi , 1994, p. 243.

[24] Octavian Goga, Pe urmele unui trecător, Arad, 1901, p. 32.

[25] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ştiinţă şi Teologie, Editura XXI; Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2001, p. 8.

[26] Ibidem.

[27] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ştiinţă şi Teologie, Bucureşti, 2001, p. 201.

[28] Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al Creaţiei, Editura ASMB, Bucureşti, 2004, p. 463.

[29] Ilarion Felea, Religia Iubirii, Editura „Diecezana”, Arad, 1946, p.177.

Ultimele articole

Preotul este expresia veşniciei

Preotul este expresia veşniciei

Bătrânul Epifanie zicea: „Preotul este întruparea absolutului, expresia veşniciei, expresia temeiniciei şi neclătinării, crainicul Cerului, chipul nestricăciunii, îndrumătorul înspre eternitate. Înfăţişarea lui rămâne aceeaşi de-a lungul veacurilor, ca aducere aminte...

Episcopul cel duhovnicesc şi milostiv

Episcopul cel duhovnicesc şi milostiv

„Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul! ...odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsa 14, 13) Bunul şi jertfelnicul nostru Episcop Vasile a plecat în eternitate, şi ştim că plecarea lui a adus multă tristeţe în inimile...

Mama și bunica salvează spiritualitatea neamului

Mama și bunica salvează spiritualitatea neamului

„Îmi aduc iarăși aminte de credința ta neprefăcută, care, precum s-a sălășluit întâi în bunica, Loida, și în mama ta, Eunichi, tot așa sunt încredințat, că și întru tine” (II Timotei 1, 5).   Nașterea, creșterea și educarea unui copil este o binecuvântare a...

„Omul ca să fie om trebuie să fie format”*

„Omul ca să fie om trebuie să fie format”*

„Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22,6) Îmi aduc aminte cu nostalgie de anii tinereții mele, pe când eram elev și student. Deși era perioada comunistă, în Postul Maicii Domnului, toată...

Importanta aniversare a „Omului iubit de Dumnezeu”

Importanta aniversare a „Omului iubit de Dumnezeu”

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împlinește 70 de ani. Toți fiii Bisericii Ortodoxe Române, Îl rugăm pe Dumnezeu să-i dăruiască încă mulți ani și sănătate cu excepționale rezultate, ca și până acum, atât pe tărâm spiritual, cât și material. Și cum cuvintele...

Arta artelor este să-l formezi pe om

Arta artelor este să-l formezi pe om

Mesajul Înaltpreasfinţitului Părinte ANDREI, Arhiepiscopul Vadului Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, pentru volumul: „Preasfințitul Părinte Iustin al Maramureșului și Sătmarui - Episcopul tinerilor. 60 de ani de viață”,...