Un chip de neuitat: Părintele Profesor Ioan Bunea (1906-1990)|Pr. Simion Cristea

Cu evalvie, cu făclii înalte şi cu rugăciuni ne apropiem de steaua celor adormiţi. Amintirea celor dragi ne umple sufletul de rugăciune. De data aceasta vom poposi la efigia Părintelui Profesor Ioan Bunea, o aleasă fi gură pe ecranul teologiei clujene din a doua parte a secolului trecut, un chip de neuitat, care, împreună cu marii profesori Isidor Todoran şi Ioan Zăgrean, alcătuiau triumviratul teologic al Clujului, din acea vreme.

Luaţi de voluta amintirilor, nu avem a le căuta silabisind, ele păstrându-şi prospeţimea şi linearitatea ca într-o pagină de carte. Când te prinde unda amintirilor nu poţi să taci. Cuvântul apare şi condeiul te strigă. Putem spune cu mândrie că n-am pierdut nimic din profilul său din zilele de-atunci. Încă din primul an, înainte de a-l cunoaşte bine, îl priveam cu mai mulţi ochi. La toţi ne cunoştea tectonica sensibilităţii proprii, precum pianistul claviatura pianului său, adunându-ne în jurul catedrei ca un stol de grauri când holdele sunt coapte. Nici nu ne mirăm de mireasma amintirilor şi de fluiditatea lor ce ne cheamă spre condei, ca la un ospăţ de inimă.

Cu vremea am devenit tot mai conştienţi de faptul că merită să fie păstrat în sipetul amintirilor scumpe, sub o lentilă mărită.

Tuşa umanitară a personalităţii sale era una aparte. N-a fost ostentativ cu propria sa imagine, nici gravitaţia spre rafinament nu l-a sedus, nici orgoliul ascensiunii nu l-a momit, nici arpegiul treptelor ierarhice din administraţia bisericească nu l-a cucerit. Sobrietatea şi veghea de sine l-au călăuzit toată viaţa. Nu i-a plăcut pendularea clipelor în gol, fără mişcare, cu aripele închise. Riguros în idealurile sale, nu şi-a permis de-a lungul vieţii decât o odihnă strapontină. Trăindu-şi discret azurul vocaţiei, şi-a dobândit o reputaţie soră cu aureola crinului. Era spornic în sfaturi precum grâul arnăut. Coordonatele vieţii i-au fost Altarul, catedra, biblioteca, scrisul şi familia. Deşi era căsătorit, avea o viaţă austeră, aproape monastică. Când vorbim sau scriem despre dânsul, parcă se reduplică cuvintele, aprecierile, propoziţiile toate. În tot ce spunea, simţeam cum palpita de-o viaţă arzătoare, opulentă, ca şi clorofila primăverii.

Soţia sfinţiei sale, doamna Maria, evlavioasă ca o călugăriţă, a fost o învăţătoare emerită, foarte cultă, în faţa căreia până şi înalţii noştri ierarhi plecau cu condescendenţă fruntea. Pe noi ne ţinea foarte aproape, cu sfaturi şi cuvinte frumoase, ca un al doilea duhovnic, ca o mamă. Noi aşa am văzut-o, am preţuit-o şi am stimat-o. A avut o singură fiică, pe doamna Dorina, o profesoară laureată, şi trei nepoţi: Tudor, Cătălin şi Bianca, toţi titraţi. În timpul studiilor, ei au făcut parte din spuma premianţilor. Domnul inginer Tudor, unul dintre nepoţii săi, prin proza şi versurile sale, a păşit în rândul marilor scriitori. Între mândriile familiei se numără şi distinsul său ginere, domnul inginer Cornel Bia, pe care l-a preţuit ca pe copilul său.

Părintele Bunea a avut o biografie cu bolţile înstelate, lăsând în urma sa cristaline amintiri, fără nici un paianjen pe icoană. A fost un om de rezonanţă, cu un înalt timbru sufletesc. Cunoscând fiinţa omenescă în adâncurile ei, cu o mare putere de analiză, ţintind întotdeauna în partea de veghe a sufletului. Când vorbea laconic, putea continua ideea cu limbajul gestual, aşa îl înţelegeam de bine. Cine intra în ochiul său nu putea să nu iasă transfigurat. Ferice de elevii al căror chip face baie serafică în ochii profesorului!

Cu înalte satisfacţii ne amintim cum ni se cereau lecturi mari, însoţite de referate pentru a se vedea dacă am ajuns la „cheia” cărţilor. Multe nopţi am petrecut în bibliotecă pentru a ne achita onorabil.

La Paraclis, Părintele Bunea, fiindu-ne şi duhovnic, ochii noştri tineri, curioşi în candoarea lor, culegeau sfintele gesturi liturgice pe lângă perdeaua sfântului altar, ca pe nişte zboruri de îngeri proaspăt coborâţi din Cer, sporindu-ne duhovniceşte zăcămintele sufletului. Toţi avem momente care ne fac să căutăm căldura unei mâini, prietenia unui ochi, focul unei inimi. Când îl aveam aproape pe Părintele Bunea, nimic nu ne lipsea. Iar pentru întâlnirile cu Sfinţia Sa ne pregăteam ca în ajun de sărbătoare, ori la „Sfatul zeilor” lui Alessandro Tassoni. Când ne vorbea, aveam ochii ascuţiţi ca atunci când aşteptam o mare noutate, picurată cu sclipiri de sus. Gândea întotdeauna liniar, precis în formulări, fără soluţii aproximative, precum săgeţile lui Pandarus, arcaşul lui Homer, care nu greşeau ţinta niciodată. Era profesorul în jurul căruia bătea inima clasei. Toţi ne-am bucurat de o caldă găzduire în biografia sa afectivă. Ori pe ce cale am porni spre Părintele Bunea, uşoare vele mână corabia noastră spre ostrovul amintirilor de neuitat. Ce grijă avea în programul didactic, asortat mereu de gândul la viitorul nostru, care îi înconjuram catedra, întrebându-se intim: ce făclii se vor aprinde dintre noi, ce vocaţii îşi vor lua zborul? Presimţea răsărituri mari de episcopi şi de vestiţi profesori universitari, cum sunt astăzi, făcând cinste eparhiei noastre şi Bisericii întregi. Nu s-a înşelat în aşteptările sale. Temeliile aşezate de dânsul şi de ceilalţi profesori au prins contururi minunate. Pomii înfloriţi au dat roade pe măsură. Toţi ne bucurăm de Sfinţiile lor, şi, în aceeaşi tonalitate cu noi, Biserica şi Neamul. Ca oameni şi profesionişti s-au ridicat la acelaşi portativ şi elevii săi care au îmbrăţişat alte profesiuni (doctori, profesori, avocaţi, ingineri…), păstrând neatinsă «legătura sacră cu Sânta Biserică. Drumul lor în societate şi în funcţiile pe care le-au avut a fost curat şi rectiliniu până în pragul superlativelor.

Ca profesor de mare vocaţie, Părintele Bunea, intuia şi preţuia valorile intelectuale. Eram la Seminarul Teologic din Cluj. În 1954, la o rugăciune de vineri seara, Părintele Bunea l-a invitat şi pe părintele Justinian Chira, stareţul de atunci al mănăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia, vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, făcându-i o prezentare ca un braţ de liliac. Din ceasul acela, numele stareţului de la Rohia a devenit sonor în Seminar. A doua zi, câtorva dintre noi ne-a spus: „Reţineţi, despre părintele stareţ pe care l-am ascultat aseară, cred că peste ani şi ani se va vorbi despre el ca despre un mare episcop în Biserica şi în Neamul nostru”. Frumoasă prevestire!

Profesorii de la Sibiu îl cunoşteau foarte bine pe Părintele Bunea, ca profesor şi pedagog cu alese trăsături din Onisifor Ghibu. Pe profesorii Isidor Todoran şi Ioan Zăgrean, marii săi prieteni, i-am pomenit mai sus, cu multă veneraţie dar, cu aceeaşi veneraţie, mai amintim pe fostul mitropolit al Banatului, dr. Nicolae Corneanu, ce preda îndrumări Misionare. Când venea vorba de clujeni, ne zicea: „Dumneavoastră aţi studiat cu Părintele Bunea, temeinic, ca la universitate, de aceea sunteţi aşa de buni”. Mai dăm doar o singură apreciere, din cele multe, pe care le-am cules în jurnalul studenţiei, pe a părintelui Dumitru Belu: „Cine a studiat cu Părintele Bunea, zicea el, nu are griji nici în studenţie, nici în preoţie; el ştia să cultive suflete mari… merită toată preţuirea noastră!”.

Părintele Bunea a avut în viaţă şi o perioadă vitregă, precum a macului arctic, în anii 1959-1964, care i-a călit bărbăţia duhovnicească, oferindu-ne, şi prin acest negru capitol al vieţii sale, o mare lecţie de curaj. Rugăciunea i-a fost veşmântul alb al sufletului, care i-a asigurat protectoratul vieţii, fără a se tângui vreodată în linearitatea credinţei sale peste curcubeiele efemerului. Văzând că „prea e traiul nostru pe vulcani” (Marin Sorescu), Părintele Bunea a dorit să ne înarmeze pentru toate primejdiile şi vicisitudinile existenţei, ascuţindu-ne atenţia la nervul fiecărei clipe şi al fiecărei fapte, pentru a discerne fi rele pe care le vom avea de legat sau de despletit în variatele peisaje ale vieţii. Cu mână de arhanghel ne-a călăuzit în viaţă, aproape liturgic, ca la Vohodul Mare. Nu avem decât să-i mulţumim cu metanie, păstrându-l pe prima pagină în rugăciune, semn că mulţi arginţi a învestit în viaţa noastră. De glastra recunoştinţei se bucură toţi profesorii noştri, unii şi pentru scrierile lor, dar Părintele Bunea este primit în braţele posterităţii, pe lângă opera sa valoroasă, şi prin Centrul Misionar de Tineret din Sângeorz Băi, care îi va păstra, glorios, numele pe frontispiciul său, cu binecuvântarea IPS Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, în deplin acord cu dorinţele foştilor săi elevi.

Articol preluat din Revista Renașterea, noiembrie 2016

Mai multe din Biografii
Clive Staples Lewis și cele patru iubiri  | Episcopul Benedict

Clive Staples Lewis și cele patru iubiri | Episcopul Benedict

„Când vom vedea fața lui Dumnezeu vom ști că am cunoscut-o dintotdeauna. El a fost părtaș la toate experiențele noastre pământești întru iubirea neprihănită, le-a creat, le-a susținut și le-a însuflețit clipă de clipă dinăuntru. Tot ce a fost în ele dragoste adevărată...

Valeriu Gafencu și experiența lui Dumnezeu | Episcopul Benedict

Valeriu Gafencu și experiența lui Dumnezeu | Episcopul Benedict

Între durerile grele pe care le suporta, Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”[1], le vorbea celor din jurul său despre mijloacele de revigorare a vieții spirituale a societății tinere. Cuvântul său pătimit se constituie într-un adevărat manifest...

Edith Stein și Știința Crucii | Episcopul Benedict

Edith Stein și Știința Crucii | Episcopul Benedict

Sfântul Pavel în Epistola către Galateni (6, 14) va spune lucrul următor: Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume! De aici și principiul de viață și opera de...

Cardinalul Nguyen van Thuan și drumul speranței | Episcopul Benedict

Cardinalul Nguyen van Thuan și drumul speranței | Episcopul Benedict

„Îmi accept crucea și o sădesc, cu propriile mele mâini, în inima mea. Dacă mi-ai permite să aleg, nu aș schimba nimic, pentru că ești cu mine! Nu mă mai tem, căci am înţeles. Eu Te urmez în patima Ta și în învierea Ta”[1]. Acestea sunt cuvintele cardinalului...