Am admirat mereu oamenii care au reușit să își descrie devenirea întru ființă în paginile unui Jurnal. Desigur că Jurnalul de la Păltiniș sau, mai aproape acela a lui Sașa Pană ori Kafka, asupra cărora sper să-mi îngăduie Dumnezeu să pot reveni, s-au întretăiat în mintea mea cu Jurnalul Fericirii al Părintelui Nicolae Delarohia sau Caietele Maro ale lui Aurelian Dumitrașcu. Oricum cel dintâi Jurnal cutremurător a rămas, în inima mea, Jurnalul adolescentului miop, facerea lui  Mircea  Eliade.

Prins în mreje dintr-o librărie ce o socotesc, până azi, primul meu golf de liniște. Desigur că, în timp, Jurnalul Părintelui Schmemann ori cel  al Părintelui Ion Bria mi-au schimbat viața, modul de a gândi ori liniștea în mai liniște – de este posibil așa ceva din lectură. Sunt multe alte Jurnale care pot marca creșterea într-un arhipelag de cultură – aici aș pomeni pe acelea ale lui Ion Dur sau Radu Vancu, desigur cu diferențele specifice propriei căutări. De aici bucuria lecturii cărții Nicoletei Pălimaru, Întâlniri cu IPS Bartolomeu Anania. Pagini de jurnal (1992-1998) (Editura Renașterea/Limes, Cluj Napoca/Florești, 2021, 215 pg.).

O incredibilă  putere de a se lăsa pasionată de literatură și filozofie, de teologie și filologie pare mișcată în sus de catalizatorul Bartolomeu Anania. Din veranda cu miresmă de înviere de la Văratec la aglomerația de urbe europeană a Clujului, din facsimilele cu miresmă de cafea ale întâlnirilor neprotocolare cu Părintele și apoi Vlădicul Bartolomeu la memoria fascinantă a predicii acestuia ori sesizabilul plutitor de har la reacțiile lui în plan social descoperi Jurnalul unei fete cuminți, răzbătătoare prin filiația în duh și cultură la un mare filon de creație. Nu am știut ce anume să admir dintâi, Scrisul ei distins l-am surprins de tare mult. Acum descopăr și creșterea în exigență și provocatoare modelare la care s-a supus cu voioșia unui înger ce crește în bunevestiri. Inteligent crescută în libertatea de a se descoperi, susținută cu sensibilitate de părinți și cu o mare competență pedagogică de Bartolomeu Anania, Nicoleta Pălimaru dă mărturia acestei creșteri, acestui pelerinaj desprins din Apter spre Hristos, Dumnezeul Cel Viu. Impresionantă în descoperirea teologiei – din care am gustat și gust cu aceeași voioșie – cu admirații deloc stânjenitoare pentru Părinții Ică, Senior și Junior, ajunși în vremea studenției sale în arealul universitar clujean, atentă la conferințe, reviste, emisiuni, apariții editoriale, fișe de lectură, lecturi pur și simplu, muzică clasică, slujbă, slujire, modele – impresionante prin naturalețea prezentării – autoarea își dezvăluie corzile de cânt ale inimii într-un psaltirion fără egal în  literatura de gen românească. Poate la Doamna Behl-Sieger să mai aflați astfel de vibrări, ori în teologia Ancăi Manolache ori în scriitura Olgăi Greceanu…Nu știu să spun.

Emoția reluării, de exemplu, predicilor Vlădicului Bartolomeu prin caietul de notițe al acestei ucenice din Grădina Cunoașterii este una care inspiră, obligă să reiei cu alți ochi și altă ureche glasul propovăduitorului. De ani de zile căutăm în planul pedagogiei universitare un compost de motivare a studenților, inventând materii și construind rampe pentru ca să înțeleagă calea, ori căile, propuse de dezvoltarea academică. Pentru teologia românească un astfel de Jurnal este propunerea cea mai practică și plină de sens. O tânără care caută cunoașterea, se lasă copleșită de ea și muncește, enorm, la definirea proiectului său nu doar cultural. Ajutată de dragostea ei pentru valorile umane și pentru oameni valoroși. Știe ce trăiește și în mirabila sa viețuire descoperă biblioteci de cărți dar și inimi de oameni, vocații reale, nestânjenite de răutăți și mediocrități.

Citiți punând pe hârtie cărțile citate și oamenii din care și-a hrănit autoarea creșterea. Și veți vedea că aveți un jurnal de lucru ideal, mai ales pentru cei care acum își caută ritmul cunoașterii.  Undeva, spre începutul mărturiei sale, Nicoleta Pălimaru scrie: „Am mereu sentimentul că părintele Anania mă lasă să mă dezvolt, să caut, să am curiozități, să fac greșeli dar să învăț din ele, să plec, să știu unde să mă întorc. Nu-mi forțează în niciun chip libertatea, doar îmi sugerează, nu vrea să depind de el, de gândirea și stilul său ci să fiu independentă, să am calea mea. Îl interesează starea în care te afli, ce te preocupă și conștiința. Pare un paradox, dar este extrem de lucid, de practic în grija față de aspectele vieții de student (gazda, condițiile de lucru, mâncarea…), și în același timp puternic ancorat în credință. Acest spațiu de respirație e o mare binecuvântare” (p. 29). Îmi pare că exprimă tare bine forța amintirilor care sunt miezul jurnalului.

Modul în care Nicoleta Pălimaru respiră poezia și scriitura lui Vartolomeu Bartolomeu Anania, în care înțelege construcția incredibilă a sensibilității omului trecut prin moarte și atent mereu la viață și înviere, copleșitoarea dragoste pentru profesorii ei de cunoaștere conferă cărții un ritm, un tonus de bucurie greu aflabil în alte mărturii similare. Rămâne să așezăm la îndemâna tinerilor care caută cunoaștere modele  creative, de genul din care Nicoleta Pălimaru – astăzi un nume respectat în scriitura teologică și literară – și-a hrănit mersul pe cale. Peste toate însă glasul, zâmbetul și încurajarea Vlădicului Bartolomeu. Și încercarea de a ne ostoi nevoia de aducere aminte. De ieșire în întâmpinarea celor trecute.

Sursa: Tribuna.ro