Un mărișean, la Viena

de | mai 25, 2022 | Cultură

Îmbrăcat în straie moțești, încălțat cu opinci, cu straița pe umăr, cu tulnicul de trei metri într-o mână și cu fluieru-n cealaltă, etnologul Răzvan Roșu pare desprins dintr-o poveste despre frumoșii munților de altădată, țăranii „coborâți de pe Columnă” anume ca să „ducă neamul”.

Își poartă și graiul cu aceeași naturalețe cu care își poartă straiele de mărișean, vorba savantă și „domnească”, deprinsă la cele mai înalte școli din țară și de la Viena, rămânând pentru sălile de conferințe, nicidecum pentru dialogurile de la margine de drum, așa cum s-a întâmplat cu mine, când l-am întâlnit la finalul recentului eveniment de la Beliș, prilejuit de inaugurarea școlii.

Îmi era, de mult, în plan, un interviu cu etnologul Răzvan Roșu (despre care aș spune că e cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a făcut Mărișelului și Apusenilor), un interviu în care să vorovim, nu să vorbim, despre hori și corinzi, despre tradiții, despre cum va fi făcut Dumnezeu lumea înainte ca oamenii să-și piardă rădăcinile, despre dezrădăcinări și reînrădăcinări, despre limbi care abia se nasc și limbi care pier.

Atunci, la Beliș, dialogul acela lung cât o poveste n-a fost să fie, pentru că nu era nici timpul, nici locul. Speram să fie „mâine, la Cluj”, numai că răspunsul a fost „Mâine plec, iară, la Viena”. Așa că, la margine de drum, el cu tulnicul de trei metri în mână, eu cu reportofonul (și furându-i, de fapt, locul de la masa pregătită la Căminul Cultural, după evenimentul legat de inaugurarea școlii). am găsit un pic de loc pentru un interviu, scurt, de data asta, atâta cât să nu zicem că n-o fost. În limba literară și, pe ici, pe colo, „în grai”, pentru cei care și-au găsit și pentru cei care își caută, încă, rădăcinile.

– Ce urmează să faci la Viena?

– Eu la Viena mi-am făcut studiile și lucrez acolo la mai multe proiecte de-ale mele. Avem acolo și o arhivă, se numește Vlach (Vanishing Languages and Cultural Heritage – n.n.) și aparține de Academia Austriacă de Științe, cu limbi pe cale de dispariție și muzici, și acolo facem colecții, documentăm. Este și-o colecție cu muzică moțească, cu muzică oșenească și nu numai, cu tot felul de limbi și dialecte, mai mult din Europa, dar din toată lumea, chiar. Suntem mai mulți, în echipă. Și le publicăm pe internet cu subtitrări, cu transcrieri dialectale, ca să nu se piardă și comunitatea să se poată bucura de ele.

– Cum ești primit și privit, ca român, la Viena?

– Eu, foarte bine. Chiar am stat și m-am gândit – că spunem că sunt foarte mulți români și-ntr-adevăr, sunt foarte mulți români în Viena: dacă vrei s-auzi dialectele românești, n-are rost să mergi în toate provinciile țării. Vii în Viena și le-auzi pe toate: de la vlahi, români din Timoc, până-n Moldova, Basarabia, Oltenia, Ardeal, Banat, tot, tot, tot găsești. Și chiar am curajul să pun un pariu: dacă mergem cu un mijloc de transport în comun în Viena, nu există ca-n 30 de minute să nu auzim vorbind măcar un român! Mi se pare că românii sunt pe locul 4 sau 5 (ca număr), acuma, în Viena; i-o devansat și pe polonezi.

Cum îs primiți românii? Eu zic că bine. Bine. Și ai surpriza asta, că te duci la un teatru sau la un spital sau la universitate și vezi că pe ușă îi scris numele unui român. Nu știi exact cine-i, da’ vezi că-i acolo, și chiar în poziție de conducere. Și își fac treaba și îs apreciați. Și eu mi-am tot pus întrebarea: Dacă ar veni oameni de altă nație la noi, în România, cum ar fi? I-am pune așa, în funcții, peste tot? Să fie și capabili!

Deci, pe lângă stereotipul ăsta, că austriecii și germanii-s reci, eu zic că-s mai corecți. Îs diferiți de noi, dar nu cred că e un lucru negativ. Faptul că au reușit să integreze atât români, sârbi, turci, ce-or fi, și societatea să funcționeze cum trebuie, eu cred că-i un lucru pozitiv.

– De o bună bucată de vreme, aici, în țară, duci tulnicul și fluierul în școli. Să te întreb, oare, de ce faci asta? Ce speri să realizezi?

– Eu, personal, nu sper ceva, adică n-am o țintă, să spunem, clară, dar eu cred că nu se poate să nu ducem tulnicul și fluierul în școli. Adică, copiii ăștia să crească fără nici un fel de reper? Exact cum e și cu educația creștină: noi trebuie să le-o dăm, apoi ei, mai încolo, să hotărască, fiecare în parte, ce vrea să facă! Deci, de aici trebuie pornit. Ei trebuie să cunoască asta, că există, că o fost și că se poate cânta la instrumentele astea, că se pot face multe lucruri cu ele, nu numai tradițional, pot fi folosite și-n prelucrări și-n multe altele, instrumentele astea. Ei trebuie să știe că există și să știe cum s-o cântat, autentic. Și de-acolo-ncolo, ei o să decidă. Acuma, bineînțeles că nădăjduim ca din ei să prindă drag – nu toți, unii dintre ei! -, dar dacă nu facem asta, n-au de unde să prindă drag.

– Tu cum ți-ai descoperit rădăcinile?

– Când eram încă la școală, bunicul meu îmi povestea foarte mult despre cum o fost lumea mai demult și cum o trăit el și mi s-o părut că tot ce povestea era din altă lume. Prin câte greutăți o trecut oamenii din munții ăștia și ce viață o dus, și noi acuma le avem pe toate.

– Unde erai atunci?

– La Satu Mare. Și am notat într-o agendă poveștile lui. Așa o început interesul meu pentru tot. După aia, de la alte neamuri, și după aia și cu muzica, cu horile… Deci așa o început interesul.

– Ce proiecte imediate ai în lucru?

– Am niște cărți în lucru, fiindcă am strâns foarte mult material de teren și acuma-s în etapa în care îl valorific. Am terminat și doctoratul, vreau să public lucrarea de doctorat…

– Care este tema lucrării?

– „Arhaismul ca și particularitate antropologică a zonelor montane. Studiu de caz: Țara Moților”. Deci partea din Alba, Mărișel și Măguri. Și Poiana Horii. Și  demonstrez de ce ele se încadrează, etnografic vorbind, acolo. Și mai am în lucru o carte cu muzicanții moți, cu istoriile lor.

– Când te întorci de la Viena?

– În iulie.

E adevărat că-ți faci casă la Mărișel?

– Da, da, dintr-o… cămară veche, am mutat-o pe locul meu și acuma să face, adică ea-i ridicată, acoperită, mai trebuie pusă șindrilă.

– Lumea te pomenește ca fiind din Satu Mare, dar tu ți-ai redescoperit rădăcinile aici, în Apuseni. Ești mândru că ești mărișean?

– Da! Cum să nu? Întotdeauna am fost mândru de originile mele.

– Te-au primit, sau te-au luat înapoi, și mărișenii, în sufletul lor?

– Nu știu dacă m-o luat înapoi, dar față de mai demult, văd că acum apreciază mult mai mult partea asta autentică și-s mai împăcați cu trecutul, chiar și tinerii.

Am avut parte de surprize la care nu mă așteptam.

– Adică…?

– De exemplu, la Bobotează am fost cu profesorul meu din Austria și cu încă o echipă și am făcut niște cercetări despre corinzi, despre corinzile de-acolo, o altă carte de viitor…

– La Mărișel s-au păstrat printre cele mai frumoase corinzi…

– Arhaice. Și precreștine, cele mai multe… Și, la Bobotează am văzut o fată îmbrăcată într-un costum autentic. Nu era vechi, era făcut nou, după modelul vechi, exact cum o fost portul de-acolo.

– După modelul din ladă?

– Exact. Și-am întrebat-o: De unde ai costumul ăsta? Cum de l-ai îmbrăcat? Zice: Io n-am vrut să iau kitsch-uri, eu am vrut exact cum o fost costumul bunicii mele, da’ ăla din ladă nu-mi era bun. Că fătuța era mai înaltă, față de bunica ei. Și o făcut o replică foarte, foarte reușită și frumoasă. N-am crezut așa ceva, ca tinerii, să se redeștepte-n ei simțul ăsta pentru tradițional, autentic și frumos.

– Nu ți-ai propus să faci o școală de tulnic, aici? De fluier?

– D-apoi în timpul verii vreau să fac asta. Anul ăsta nu o să reușesc, da începând cu vara viitoare, vreau să fac un fel de școală de vară.

Monica TRIPON

Ultimele articole

Creștinismul. Revoluția iubirii

Creștinismul. Revoluția iubirii

Clubul Marile Cărți și Opera Națională Română Cluj-Napoca au bucuria să vă invite la un eveniment cultural extraordinar. Adrian Papahagi și Mihail Neamțu, doi dintre gânditorii contemporani greu de cenzurat, vă cheamă într-un periplu reflexiv „Creștinismul. Revoluția...

Sfântul Nectarie de Eghina – dascăl de Teologie

Sfântul Nectarie de Eghina – dascăl de Teologie

Această personalitate duhovnicească contemporană de excepție este cunoscută în contemporaneitate, mai ales în spațiul pastoral-duhovnicesc, drept un sfânt contemporan din categoria taumaturgilor. Însă nu trebuie să uităm că a fost și un dascăl de Teologie, activitate...

Mai multe din Cultură
Interviu | Decembrie nu este la fel fără colindul lui Ștefan Hrușcă

Interviu | Decembrie nu este la fel fără colindul lui Ștefan Hrușcă

Decembrie nu este la fel fără colindul lui Ștefan Hrușcă.  An de an, el vine acasă cu drag, pentru a-i colinda pe cei care-l așteaptă cu drag. Colindul, așa cum îl cântă Ștefan Hrușcă, aduce un alt fel de bucurie în sufletele noastre, o bucurie sfântă, autentică,...