Iubiții mei,
Anul bisericesc este străjuit de două mari praznice dedicate Maicii Domnului. Deschis de aniversarea nașterii dânsei, el este chemat înspre zenit odacă cu plecarea ei la ceruri.
Evenimentul de astăzi are în centru minunata ei venire în lume. Minunată nu pentru că ar fi rezultatul unor evenimente realizate pe cale supranaturală (căci conform doctrinei noastre, dânsa s-a născut în chip firesc, în ciuda vârstei înaintate a părinților, fapt ce dă evenimentului un aspect miraculos și va purta chiar și păcatul strămoșesc până la momentul zămislirii; singurul ei păcat de altfel), ci pentru toate cele cărora le dă startul.
Venită ca urmare a rugăciunilor ardente ale părinților Ioachim și Ana, considerați de societatea vremii păcătoși și drept urmare, obligați să treacă printr-un adevărat proces de izolare socială, nașterea Fecioarei va fi urmată de o binecuvântată făgăduință. Aceea de a fi încredințată templului, unde va fi mai aproape de Domnul, cu care va avea o legătură specială. Aici se vor întâmpla evenimente minunate, precum ne relatează o scriere veche, cotată în rândul apocrifelor, dar totuși importantă, respectiv Protoevanghelia lui Iacov. Zaharia va fi cel care o va descoperi și o va învrednici să intre în Sfânta Sfintelor, iar vocația ei mistică va căpăta noi accente și roluri.
Dincolo de toate aceste aspecte și de valoarea lui teologică (căci reprezintă ziua în care Mântuirea lumii începe a se lucra, precum frumos o subliniază cântările noastre bisericești), sărbătoarea de azi e importantă și din alt punct de vedere. E ziua Mamei. A Maicii noastre, a tuturor. Dacă în tradiția seculară, data de 8 martie a supraviețuit drept aniversarea femeii creștine și, în tradiția noastră, a mamei mai presus de toate cele, în cea creștină, ea ar trebui să fie un Praznic aparte. Fecioara e Maica noastră a tuturor. O mărturisim cu buzele, în cântări și ne străduim s-o facem într-un chip și mai profund cu inima. E musai, căci simțim aceasta. De câte ori, când ochii noștri erau scăldați de amare lacrimi, iar obrajii ne erau brăzdați de râuri de dureri, n-am înălțat inima spre dânsa? Iar rugăciunile noastre fierbinți au primit mereu răspuns și sufletele noastre alinare. Căci nimeni nu știe să aline mai bine ca mama. E-n firescul lucrurilor ca o mamă bună să-și înțeleagă și să-și aline copilul aflat la ceasul durerii.
La fel cum e normal pentru un copil cuminte să-i fie alături mamei la ceas de bucurie. Ce copil responsabil ar lipsi la ziua mamei sale? Sau care dintre fii și-ar permite să-i pricinuiască în vreun fel supărare? Dimpotrivă, ziua mamei reprezintă contextul unor frumoase întrevederi, în care micile supărări cotidiene sunt date uitării, pacea se așterne, fie ca permanență, sau ca armistițiu, peste viețile tuturor, iar inimile tresaltă de bucurie întâlnirii. Într-o lume care a ieșit de curând dintr-o ciudată experiență ce nu permitea întrevederea și întâlnirea, pe care cei mai mulți dintre noi, dacă nu chiar toți, nu ne-o dorim a se repeta, întâlnirea cu Maica ne invită la redescoperirea valențelor spirituale ale vieții sociale. Să profităm la maximum de această oportunitate.
Să-i cerem Fecioarei, a cărei naștere o aniversăm, să facă din întâlnirea noastră în rugăciune și din cea cu Dânsa și Fiul, în chip Euharistic, o permanență a vieții noastre spirituale. Și să presare-n inimile noastre și-așa rănite de-atâtea dureri, pace, lumină și tămăduire. Îndrăzniți!
