Unde este mama? Dumnezeu tată și mamă…

de | dec. 3, 2020 | Episcopul Benedict - Articole

Parabola „fiului risipitor” pare să descrie viața unei posibile familii din vremea Mântuitorului cu toate ingredientele ei, însă cu o singură excepție. Este vorba de lipsa mamei, din întreaga povestire. Iar pentru societatea noastră, această absență nu poate fi pardonabilă. Mama este asociată nașterii de prunci și, implicit, geometriei unei familii obișnuite. Mai degrabă s-ar putea accepta lipsa tatălui din mentalul colectiv, însă nu cea a mamei, cu rolul său mult mai evident și mai necesar în interiorul unei familii și în procesul creșterii și educării copiilor. Anumite curente ideologice ale zilei ar putea folosi această lipsă drept argument împotriva unei viziuni discriminatorii la adresa categoriei feminine în exprimarea biblică clasică, care necesită o corecție, în exprimarea textului sacru, în formularea religioasă actuală, dar și în mentalitatea comunităților de credință contemporane.

Fără să intrăm în polemici pe această linie, vom aduce drept argument cultura vremii, pentru care conceptul genealogic avea în vedere succesiunea pe linie paternă. În acest sens, putem exemplifica cu cele două genealogii ale Mântuitorului, în variantă mateiană (capitolul 1) și lucanică (capitolul 3), unde, cu patru excepții (Tamar, Rahav, Rut, Batșeba; la care o putem adăuga și pe Fecioara Maria), succesiunea ascendentă, respectiv descendentă, se face pe linie bărbătească. Și totuși, interesant și pragmatic deopotrivă, transmiterea religiei și apartenența la neam, după primirea Torei, se realiza pe linie maternă. Așadar, prezența femeii în cultura evreiască era, totuși, foarte importantă.

Dar mai mult decât atât, tatăl din parabolă face trimitere la Tatăl din ceruri, care nu lasă spațiu nici unei alte exprimări de gen[1]. Dincolo de imposibilitatea de a-i alătura propriu-zis aceste categorii lui Dumnezeu, revelația se folosește de limbajul uman, prin intermediul cuvintelor și a atributelor omenești, dar, care-și păstrează caracterul parțial și provizoriu. Tatăl din evanghelie, ca icoană a lui Dumnezeu, reflectă în sine omul complet, originar, dincolo de exprimarea alterității sale de gen, ca părinte, cu toate atributele pe care le presupune, adunate împreună într-o formă completă. Dumnezeu este pentru om și tată și mamă, deodată și desăvârșit, cu comportamentele specifice complementare, manifestate la modul imediat prin care omul are acces direct la viață. Limbajul biblic, patristic sau liturgic este, în acest sens, curajos, explicit și fecund în „exprimarea feminină” a lucrării dumnezeiești – Dumnezeu este Cel care naște, hrănește cu lapte, încălzește la sân, adună sub aripi sau strânge la piept. Iar parabola în discuție, ea însăși ne stă ca argument în această direcție. Tatăl își asumă vizibil ambele roluri.

  Încă de la început, chiar și fără să fie exprimat, căminul familial, acel „acasă” oferit într-o formă inițială, presupune implicit prezența mamei. Tatăl, dacă era doar autoritate și fermitate, s-ar fi comportat rece și, posibil, ușor afectat în fața solicitării insolite și îndrăznețe a fiului cel mic. Însă portretul său inițial îl prezintă mai generos decât ne-am aștepta, chiar și fără detalii. Și această prezență inițială ne și dă dreptul să sperăm la o întoarcere, la o rezolvare mângâietoare a unui itinerariu de pribeag. Dintru început, tatăl, prin libertatea, încrederea și fermitatea cu care-și însoțește comportamentul în fața fiului cel mic, iubește cu bucurie, ca un părinte, dar și cu cruce, cu compasiune, ca o mamă, intuind și trăind deodată durerea și suferința pe care fiul lui le va întâlni în drumul său în afara casei părintești.

Această dublă înfățișare și manifestare a tatălui se vădește explicit din momentul întoarcerii fiului cel mic. Ba chiar mai înainte de acest moment, prin detaliul pe care povestirea ni-l oferă – „încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcu milă” (Luca 15, 20). Adverbul de loc „departe”, dar și substantivul „milă”, dezvăluie o abordare a situației de tip matern, descrisă printr-o intuiție lăuntrică a credinței, susținută de o așteptare de nezdruncinat a nădejdii și confirmată de o nemișcată și neschimbată iubire părintească. Iar finalul versetului – „alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat” – reprezintă tabloul de maximă intensitate, unde cele două comportamente se întâlnesc, se unesc, refăcând omul în forma lui originară. Îmbrățișarea pe care o primește fiul cel mic este expresia cea mai intensă, cea mai generoasă, cea mai atractivă a lui Dumnezeu Părintele.

Acest moment a reprezentat sursa pentru serii întregi de exegeze, din diverse perspective, de scrieri și descrieri, de opere dramatice sau opere de artă. Comportamentul „surprinzător”, gestica generoasă, detaliile esențiale fac din acest moment un contact direct, abisal, cuprinzător, veșnic, dar, mai ales, personal cu Dumnezeu-Tăticul, care nu se dezminte din statornicia Sa în dragoste, potrivit numelui și ființării Sale. „Până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1), și acest lucru presupune că de la început. Dragostea paternă presupune o permanentă „cădere”, smerire în fața fiului, pe modelul „ca el să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Tatăl își eternizează existența tocmai prin faptul că fiul se bucură de „viața din belșug” evanghelică, alegând binele vieții în fața răului morții.

Foarte cunoscutul tablou al lui Rembrandt, numit tocmai „Întoarcerea fiului risipitor”, surprinde în culori vii, în mod delicat, chipul viu al tatălui milostiv, care „se risipește”, dăruindu-se în dragoste copiilor lui. Este, de fapt, icoana întâlnirii lui Dumnezeu, tată și mamă, cu omul care-și caută casa părintească. Această pictură, ea însăși, a generat povești, itinerarii, drumuri de întoarcere personale înspre „acasă”, căminul familial al bunei cuviințe și al vieții în cumințenie. O asemenea poveste personală este minunata carte-jurnal, într-o formă literară plăcută, „Fiul risipitor, povestea unei întoarceri acasă”, a preotului catolic olandez Henri J. M. Nouwen. Ostenit, după lungi călătorii fără de sfârșit, omul în postura fiului pribeag avea nevoie de o îmbrățișare, de un cămin familial. Întâlnirea cu tabloul lui Rembrandt a însemnat revelația întâlnirii fiului pribeag cu (P)părintele. Povara unei viețuiri greșite se ridică odată cu inițiativa tatălui de a-l îmbrățișa. Ba, mai mult, acesta „cade” pe grumazul lui, indicând poziția sa de referință (izvor de viață), pe de-o parte, dar și consecvența și continuitatea în dragostea sa părintească, ca o permanentă smerire în fața, paradoxal, a fiilor lui. Îmbrățișarea tatălui, în acest tablou, înseamnă deopotrivă întoarcerea fiului la sânul, la pieptul părintelui său. Detaliile tabloului sunt surprinzătoare. Tatăl își revendică doar „autoritatea compătimirii”. Inima sa, evitând orice exprimare sentimentalistă, era străpunsă de durerea păcatelor copiilor lui. Durerea lui este pe măsura dragostei sale, nesfârșită. Nici unul dintre comportamentele deviante ale copiilor săi – poftă, lăcomie, furie, resentiment, gelozie sau răzbunare –, n-au trecut fără să-i provoace cruce. Tatăl îmbrățișează toată suferința copiilor, precum Dumnezeu trăiește întreaga suferință-cruce a oamenilor. „Din adâncul lăuntric unde iubirea îmbrățișează întreaga jale a oamenilor, Tatăl își întinde brațele spre copiii săi. Mâinile lui, răspândind lumină lăuntrică, vor doar să atingă și să tămăduiască[2].

În tabloul în jurul căruia se naște povestea întoarcerii, mâinile fac totul. Nu sunt la fel. Mâna stângă care atinge umărul drept al fiului este puternică și fermă, cu degetele mari, răsfirate, acoperind o parte din umărul și spatele fiului. Atingerea exprimă, mai ales, autoritate și vigoare, dar presupune și „o strânsoare”. Este mâna tatălui. În schimb, mâna sa dreaptă este fină, tandră, cu degetele lipite, subțiri și elegante, atingând suav și delicat umărul stâng al fiului. O mână de mamă alină, dezmiardă și mângâie. Mai este un detaliu în plus, mâna puternică de tată corespunde piciorului încălțat al fiului, în vreme ce mâna de mamă se leagă de piciorul descălțat al acestuia, rănit și gol. Din nou dubla calitate a P(p)ărintelui este revelată aici – tatăl, care întărește dorința și puterea fiului de a-și reface viața, și mama, care îi ocrotește zona lui vulnerabilă. Iar mantia generoasă care îi acoperă spatele trimite, pe aceeași linie, la aripile ocrotitoare ale păsării cloște care caută să își adune puii laolaltă: „Ierusalime, Ierusalime,… de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 37).

Tabloul îmbrățișării era menit să se dubleze odată cu (re)venirea fiului cel mare, pentru că tatăl își iubește ambii copii cu o dragoste fără limite, fără rezerve, oferită întreagă și deopotrivă amândurora. Ba chiar putea să se întregească, pieptul său să îi încapă pe amândoi. Întâmpinarea fiului cel mare o face aidoma celui dintâi. Apreciază pasiunea celui mic, chiar și „nedomolită” de ascultare, dar și ascultarea celui mare, „neînsuflețită” de pasiune. În dragoste nu există comparație, rivalitate sau competiție. Dragostea înseamnă îmbrățișare și odihnă.

În această îmbrățișare, Hristos ia atât chipul „onorant” al (T)tatălui, fiind icoană desăvârșită a Lui, cât și, deopotrivă, chipul smerit al celor doi fii, ca om adevărat, trăind deplin, deodată cu aceștia, durerea de pe urma păcatului răzvrătirii și viețuirii pătimașe a fiului cel mic, sau a invidiei și a resentimentului fiului cel mare. Dar, mai ales, singurătatea și părăsirea pe care o trăiesc și unul și celălalt, stând înăuntru sau pribegind în afară. Însă, prin condiția Sa de Fiu iubit, luminează această cale la capătul căreia ne așteaptă icoana T(t)atălui, ca stație finală pentru fii, devenind asemenea L(l)ui. Dumnezeu, mamă și tată, ne scrie povestea întoarcerii noastre acasă…   

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului 


[1] Chiar dacă există încercări îndrăznețe și pe această linie în teologia liberală contemporană.

[2] Henri J. M. Nouwen, Fiul risipitor, povestea unei întoarceri acasă, București, Humanitas, 2017, p. 128.

Ultimele articole

Credința, pe tabla de șah

Credința, pe tabla de șah

Dacă ar fi să-l „definesc” pe părintele Ovidiu Gavrea printr-un cuvânt (în măsura în care oamenii pot fi „definiți” prin unul sau mai multe cuvinte), i-aș spune „Părintele Bucurie”. Sau „Părintele Dragoste”. Sau „Părintele Prieten”. Și nu cred că este cineva, dintre...

Debora, Estera și Iudita – „mironosițe ante tempus”

Debora, Estera și Iudita – „mironosițe ante tempus”

Viața Mântuitorului Hristos pe pământ indică o istorie care se derulează sub chipul a două momente – cel al prefigurării și cel al împlinirii. În felul acesta, timpul se arată într-o unitate și desfășurarea lui se realizează liniar și într-o succesiune calitativă,...

Proorocul Iona și „miza” lui Dumnezeu

Proorocul Iona și „miza” lui Dumnezeu

Chipul proorocului Iona și itinerariul său au fascinat în istorie și continuă să suscite interes major și în contemporaneitate. De numele său se leagă o carte scurtă a Vechiului Testament cu doar patru capitole, însă este pomenit în mai multe locuri, având ca sursă...

Despre Rut și fidelitatea necondiționată față de Domnul

Despre Rut și fidelitatea necondiționată față de Domnul

În spațiul Teologiei ascetice este important evenimentul, lucrarea concretă, însă ceea ce se prețuiește și mai mult este continuitatea, capacitatea de a prelungi o experiență, care devine stare și determină consistent itinerariul pentru mai târziu. Această „permanență...

Iosua Navi, „iscoditorul” celor dumnezeiești

Iosua Navi, „iscoditorul” celor dumnezeiești

Suntem invitați de Părinții Bisericii mereu, atunci când vine vorba de lectura Sfintei Scripturi, către „o metodologie simbolică”, în sensul unei abordări duhovnicești și personale. Cele relatate sunt aduse foarte aproape de noi sau, mai bine exprimat, noi suntem...

Sfântul Isaac Sirul, în șapte exprimări despre rugăciune

Sfântul Isaac Sirul, în șapte exprimări despre rugăciune

Rugăciunea și Depărtarea de lume: „De­păr­ta­rea de lume este îna­in­te-mergă­toarea rugăciunii, şi însăşi de­păr­ta­rea pentru rugăciune se face”. Lectura duhovnicească: „Cinsteşte mai mult citirea, de este cu putinţă, decât statul în picioare, căci ea este izvorul...

Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

Înfricoșător lucru este să stai în preajma lui Dumnezeu. Așa ne spune Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31). Iar biografia Proorocului Moise ne-o dovedește cu prisosință. Schimbările în viața sa sunt atât de evidente și atât de radicale încât îi oferă personalității...