Evanghelia zilei: Mt 12, 14 – 16, 22 – 30
În vremea aceea au făcut sfat fariseii împotriva lui Iisus, cum să-L piardă. Însă Iisus, cunoscându-i, s-a dus de acolo; şi a mers după Dânsul mulţime multă şi i-a tămăduit pe ei pe toţi, dar le-a poruncit cu asprime ca să nu-L facă cunoscut. Atunci au adus la Dânsul pe un om îndrăcit, orb şi mut şi l-a tămăduit aşa încât cel orb şi mut grăia şi vedea. Iar mulţimile toate se mirau şi ziceau: nu este, oare, Acesta, Fiul lui David? Fariseii însă, auzind, ziceau că Acesta nu scoate pe diavoli, decât numai cu Beelzebul, căpetenia diavolilor. Dar Iisus, cunoscând gândurile lor, le-a zis: orice împărăţie, care se dezbină în sine, se pustieşte; şi orice cetate sau casă, care se dezbină în sine, nu va dăinui. Dacă satana scoate afară pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci cum va putea dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot pe diavoli cu Beelzebul, feciorii voştri cu cine îi scot? Pentru aceasta ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe diavoli, iată, a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu. Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască averea, dacă nu va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa? Căci cel care nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel care nu adună cu Mine risipeşte.
„Unde-ţi este, iadule, biruinţa?”
Domnul Hristos nu a venit în lume să săvârşească exorcizări sau să vindece îndrăciţi. În acest caz ar fi fost un exorcist între mulţi alţii. Domnul Hristos a venit în lume să surpe stăpânirea diavolului, să-l lege mai întâi şi apoi să intre în casa lui ca să i-o jefuiască şi să-i elibereze pe toţi cei ce erau ţinuţi acolo din veac.
Cântările cuprinse în Triod prezintă biruinţa lui Iisus asupra iadului ca pe o neputinţă a acestuia din urmă de a-L ţine. Iadul L-a primit în cuprinsul său, neştiind ce putere se ascunde în Cel pe care-l primeşte. Dar, odată aflat înăuntrul lui, puterea lui Iisus a izbucnit în toată strălucirea ei spărgând porţile iadului.[1] Evenimentul acesta are o semnificaţie spirituală, nu materială. Iisus n-a spart porţile materiale şi n-a surpat ziduri care înconjurau un spaţiu. Dacă ar fi fost aşa, ar fi putut ieşi din iad orice suflet din cuprinsul lui şi acesta, iadul, n-ar mai fi o realitate nici pentru oamenii ce mor în păcat de atunci încoace şi în viitor.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că:
„Iisus n-a intrat în iad ca să guste această stare. Nici o clipă n-a aparţinut iadului în această calitate. Primul Lui pas în iad a fost ca biruitor. El n-a experiat înlăuntrul Său iadul, n-a coborât cu spiritul Său în spiritul iadului. Păşind în iad, a rămas oarecum deasupra iadului.”.[2]
De aceea coborârea la iad aparţine într-un fel slujirii Sale împărăteşti; El a intrat în iad ca Împărat al cerului şi al pământului ascuns însă de trup omenesc.
Şi, dacă printre oamenii de pe pământ a stat 33 ani, lăsând o urmă însemnată în memoria lor istorică, trebuia să stea şi printre cei ce nu au apucat să-L cunoască în istorie măcar 3 zile, pentru ca din amintirea acestei bucurii să se alimenteze până la Judecata din urmă.[3]
Aşadar Hristos, Mântuitorul nostru, a prădat iadul. „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa?” – întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia de Paşti. Şi tot el răspunde:
„Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut.”.[4]
Diavolul prin faptul că s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu nu a devenit mai puternic. Din contră, neputând sta împotriva lui Dumnezeu a căzut şi căderea lui a fost mare.
Dumnezeu, ca unul ce a creat toate, ca unul ce stăpâneşte toate, continuă să aibă stăpânire şi asupra diavolului. Aşadar, demonii nu au nici stăpânire, nici putere împotriva cuiva, doar numai dacă li se îngăduie de către Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul lui Iov şi după cum este scris în Evanghelii despre porci. Dar odată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă şi iau forma pe care o vor după fantezia lor.
Arhitectul Mihail Urzică este autorul unui tratat de demonologie aplicată numit Minuni şi false minuni, apărut în 1940 şi reeditat de Sorin Dumitrescu în 1993. Sunt inventariate şi explicate aici, din punct de vedere teologic, aproape toate formele de satanism, de ispite demonice.
Spune Mihail Urzică că:
„Diavolul este lăsat uneori în libertate, cu voia lui Dumnezeu, pentru a pune stăpânire pe unii oameni, în parte sau cu totul, spre o pedepsire a lor sau spre o încercare a lor. Asemenea acte de posesiune pot să provoace două manifestări: unele cu înfăţişări demonice (îndrăciţii şi obsedaţii), iar altele cu înfăţişări angelice (falşii profeţi şi falşii făcători de minuni).”.[5]
Sfântul Ignatie Briancianinov, în Fărâmiturile ospăţului spune:
„Diavolul, fiind robul şi creatura lui Dumnezeu, nu te poate ispiti cât ar dori, nici chinui cât ar vrea, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Căci Dumnezeu, Care ştie tot ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi şi care ne sunt puterile, îngăduie să fim ispitiţi proporţional cu acestea.”.[6]
Această îngăduinţă dumnezeiască are şi o raţiune:
„Dumnezeu îi îngăduie lui satan să ne calce în picioare până devenim smeriţi.”.[7]
[1] „Din stricare, Doamne, viaţa mea o ridici; căci murind acum, la cei morţi Te-ai coborât şi-ale iadului zăvoare le-ai zdrobit”; „În mormânt de Te-ngropi şi în iad de cobori, dar mormintele, Iisuse, le-ai deşertat şi întregul iad, Hristoase, l-ai golit” – Tropare, Starea întâi, gls. 5, Sfânta şi marea şi de sâmbătă, în Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 650, 652.
[2] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 335.
[3] Ibidem, p. 338.
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia de Paşti, (PG 59, 721 – 724), în Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 25.
[5] Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 15.
[6] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 220.
[7] Ibidem, p. 242.
