În mijlocul Clujului străjuiește statuia lui Avram Iancu. Ea e așezată în fața Catedralei și nu întâmplător. Pentru că eroul tribun a făcut  parte din Adunarea Eparhială a sfântului Andrei Șaguna. Pentru că nu i-a fost străină viața duhovnicească, dintre tribunii lui făcând parte mulți preoți.

Pe marele Iancu, printre alte multe virtuți l-a încununat două: credința în Dumnezeu și dragostea nemărginită față de neamul său. Aceste virtuți trebuie să le învățăm de la el și noi. Să recunoaștem că preocupările spirituale ale contemporanilor noștri nu sunt grozave, iar dragostea față de neamul nostru a slăbit tare.

În ce-l privește pe Avram Iancu lucrurile stau altfel. El rămâne în acest sens un exemplu zdrobitor. Moții în special, și românii în general, l-au prețuit ca pe un Crăișor al lor. El a intrat în legendă și în folclorul nostru. Zic versurile populare: „Jale-i Doamne, cui și cui/ Jale-i Doamne codrului/ De armele Iancului:/ Că le plouă și le ninge/ Și n-are cine le-ncinge”.

Mulți l-au prețuit pe Avram Iancu. Eu îi amintesc pe doi importanți. Întâi e vorba de Silviu Dragomir care ne pune la îndemână poate cea mai bună biografie a lui: „Avram Iancu. O viață de erou”. Președintele Academiei, Ioan Aurel Pop, pe bună dreptate spune că: „Avocatul de 24 de ani a fascinat istoriografia românească încă din secolul al XIX-lea, la scurt timp după moarte survenită în septembrie 1872, dar cel mai mare biograf i-a fost Silviu Dragomir, făurar împătimit al unirii Transilvaniei cu România, decisă la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, și apoi încarcerat de comuniști pentru «crima» de a fi fost un patriot român, constructor al edificiului politic național”[1].

Spuneam că Avram Iancu era credincios. Noi nu ne pierdem nădejdea că, uitându-se la el, și contemporanii noștri pot deveni credincioși. Sfântul Pavel ne îndeamnă: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

După sfârșitul Revoluției, Avram Iancu va trăi în munți. Ne spune biograful său că „în sărbători el mergea la biserică, unde ținea isonul dascălului și rostea «Tatăl nostru». Oamenii mulțumeau lui Dumnezeu că i-a învrednicit să mai audă o dată rugăciunea rostită de «domnul Iancu»”[2].

Chiar dacă vremurile erau altele, cât ne-am bucura dacă intelectualii noștri ar merge duminica la biserică. În primul rând ar avea un folos spiritual, iar în al doilea rând, s-ar crea o comuniune de natură sufletească folositoare tuturor. Odinioară era de neconceput să nu participi la liturghia de duminică, împreună cu cei ce mărturisesc același crez dimpreună cu tine.

Același apostol ne spune că trebuie „să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune, fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora” (Evrei 10, 24-25.)

Ce să mai spunem de dragostea față de neam care l-a obsedat pe Avram Iancu? „O mărturie consemnată târziu de profesorul Virgil Șotropa vorbește de sensibilitatea deosebită a eroului față de jignirile adresate neamului său. Iancu era foarte impulsiv, se știa însă modera și înconjura conflictele. Într-un singur caz își potolea doar anevoie mânia, când auzea batjocuri la adresa poporului român”[3].

Eu revin cu îndemnul pe care personalitatea lui Iancu o dă ca exemplu contemporanilor noștri. Să meargă duminica la biserică și să-și iubească țara. Faptul că opt milioane de români au emigrat ne doare. Or fi și motive obiective din punct de vedere economic, care au dus la această situație, dar cred că, totuși, ar trebui să medităm mai mult și la atașamentul nostru față de țară și la dragostea noastră față de valorile ei.

Ziceam că pe doi dintre admiratorii lui Avram Iancu îi voi aminti: pe Silviu Dragomir și pe Ion Agârbiceanu. Cel din urmă, într-o carte de meditații, ne spune că Avram Iancu „de îndată ce a răsărit în mijlocul poporului său, luminos ca un soare tânăr cu ochii strălucitori de credință, cu glasul ce topea inimile, cu brațul ridicat spre atacul dezrobitor de neam, poporul l-a primit ca pe un mântuitor, l-a înconjurat ca pe un părinte, l-a ascultat ca pe un împărat și l-a adorat ca pe un sfânt”[4].

Avram Iancu s-a născut în anul 1824, ca fiu al soților Alisandru și Maria, în Vidra de Sus. Tradiția ne spune că pe vremea culesului cireșelor, care, la munte, se face ceva mai târziu. Nu se știe ziua, pierzându-se registrele de evidențe. Iancu era al doilea fiu al familiei. Fratele mai mare, Ioan, va deveni preot. Tatăl lui, Alisandru, era jude și reușea să se descurce cu întreținerea familiei. Iobăgia însă era prezentă și preocuparea lui Iancu ca aceasta să fie abolită va constitui o constantă a vieții lui.

Anul acesta, împlinindu-se două secole de la venirea lui pe lume, preocupările celor ce-i iubesc memoria sunt deosebite. În mod special, suntem preocupați și noi și-l amintim în cele două publicații ale Arhiepiscopiei noastre și la alte manifestări culturale.

Și-a început școlile în Vidra, în Câmpeni, în Zlatna, iar studiile superioare le-a făcut la Cluj și la Târgu Mureș. Avram era un tânăr isteț, iar la terminarea gimnaziului „este un adolescent bine făcut, destul de înalt, cu bucle blonde și cu ochii de culoare deschisă. Cizmulițele cu care a fost dus mai întâi la școală le-a înlocuit de mult cu încălțăminte modernă, de asemenea și straiele țărănești le-a lepădat în anii de la Zlatna, spre marea dezolare a mamei”[5].

După studii, atunci când și-a început misiunea de Crăișor al moților, se „schimbase într-un tânăr arhanghel răzbunător. Numai un foc uriaș ca acela cu care ardea idealul național în sufletul tânărului candidat de avocat a putut să aprindă în așa de scurtă vreme zece mii de focuri noi”[6].

Avram Iancu, încă în viață, a creat în sufletele oamenilor un adevărat cult, care a rămas și s-a amplificat după moarte. Pe bună dreptate, Agârbiceanu subliniază că „poporul, un popor întreg, niciodată nu trece în legendă și nu înconjoară cu aureola sfințeniei, nici pe tiran, nici pe demagog, nici pe cel încântat de sine însuși, nici pe marele simulator. El simte aurul din sufletul cuiva, cum simte magnetul fierul ascuns. Și acest aur sufletesc, absolut necesar, pentru a rămâne în amintirea și cultul poporului, e dragostea dezinteresată și jertfa pentru semenii tăi mai mici, mai neputincioși, dar măreți luați în colectivitate”[7].

Gândul acesta creștinesc trebuie subliniat cu putere. Oare nu le va spune Domnul Hristos celor buni, la judecata finală: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 34-36).

Lui Iancu i-au fost dragi cei mulți necăjiți și neajutorați. În testamentul său întocmit la Câmpeni în 1850, ne scrie negru pe alb acest gând măreț, cu care mi-am și intitulat articolul: „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită!”[8]. Ce gând de aur! Și l-ar putea însuși toți cei încadrați în viața politică.

Mai anii trecuți subliniam faptul că mulți pașoptiști, inclusiv Avram Iancu, au fost ortodocși buni. Și cu un spirit de fină ironie, un editorialist de la „Vatra”, îmi făcea o urare: îi urăm Arhiepiscopului Andrei succes în convertirea postumă a corifeilor Școlii Ardelene.

Eu le respect convingerea creștină tuturor corifeilor Școlii Ardelene, dar e lucru sigur că Avram Iancu a fost bun ortodox din Vidra de Sus, că a făcut parte din Adunarea Eparhială a sfântului Andrei Șaguna și că i-a iubit pe toți românii indiferent din ce confesiune făceau parte.

Ba, aș îndrăzni să spun, nefiind istoric, ci om al credinței, că la fel ca și sfântul Andrei Șaguna, Iancu a fost monarhist. Chiar dacă împăratul l-a dezamăgit, faptul că Ludovic Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, nu dorea să-i recunoască pe români ca națiune, l-a determinat pe Iancu să lupte împotriva lui.

Partea de care lupta Avram Iancu, ocrotindu-și românii, poate fi considerată „antirevoluționară”. Și totuși, el își apăra „sărăcia și nevoile și neamul”, iar împăratul Francisc Iosif, când va vizita Apusenii, ar fi dorit să-l întâlnească pe Avram Iancu, dar, datorită situației speciale în care se găsea acesta, lucrul acesta nu s-a întâmplat. La Viena însă, îl întâlnise.

Avram Iancu va pleca în eternitate la 10 septembrie 1872. În versuri pline de sentiment românesc, încă multă vreme iubitorii neamului vor cânta: „Dormi etern în pace eroule mare/ Că și de-a ta umbră, dușmanii se tem./ Dar sosi-va vremea, ziua sfântă-n care/ Ridica-ți-vom templu, etern monument”.

La slujba de înmormântare au participat mulțimile de moți, iar în fruntea lor pășeau tribunii de odinioară: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanul. Prohodul a fost oficiat de treizeci și șase de preoți în frunte cu protopopii Mihălțeanu și Balint[9]. Înhumarea s-a făcut în fața bisericii din Țebea.

Repet gândul pe care l-am mai scris și anume că două virtuți mari l-au încununat pe Avram Iancu: credința-n Dumnezeu și dragostea față de neamul său. Știu că mă adresez unei lumi indiferente, de multe ori, la asemenea virtuți. Dar cine știe, în sufletul cui vor rodi virtuțile eroului. Nu pot să nu respect gândul de aur ce ne parvine de la el: „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea fericită”[10].

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

[1] Silviu Dragomir, Avram Iancu. O viață de erou, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, p.7.

[2] Ibidem, p. 446.

[3]Ibidem, p. 442.

[4] Ion Agârbiceanu, Meditație în septembrie, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 39.

[5] Silviu Dragomir, op. cit., p. 97.

[6] Ion Agârbiceanu, op. cit, p. 40.

[7] Ibidem, p. 41.

[8] Ibidem.

[9] Silviu Dragomir, op. cit., p. 455.

[10] Ion Agârbiceanu, op. cit., p. 43.

Foto credit: Darius Echim / Mitropolia Clujului