Urmarea lui Hristos (Joi, Săptămâna a VIII-a după Rusalii)

de | aug. 12, 2021

Evanghelia zilei: Mt 16, 24 – 28

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde pe el; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă ar câştiga lumea toată, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci are să vină Fiul Omului în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Adevărat vă spun vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.

Urmarea lui Hristos

Textul acestei pericope evanghelice fiind alcătuit din sentinţe scurte, uşor memorabile, ne obligă la tratarea lui sistematică, organizată, cum vom şi proceda dealtfel.

Spune Domnul Hristos:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine.” (Mt 16, 24).

Urmarea lui Hristos nu este obligatorie: sunt unii care-L urmează şi alţii care refuză să-L urmeze. Prin urmare omul are libertatea de a-L urma sau nu.

Libertatea este posibilitatea omului de a acţiona după propria voinţă sau do­rinţă. Această libertate ţine de condiţia umană, de natura omu­lui, care a fost înzes­trată de Dumnezeu la creaţie cu raţiune, senti­ment şi voinţă liberă.

În secolul al VII-lea a apărut în sânul Bisericii creştine o erezie, mo­no­telis­mul, care susţinea că în Hristos, deşi există două naturi (dumne­ze­iască şi ome­nească), totuşi există numai o lucrare din pricina unităţii per­soanei. Nu vom intra în amănunte de natură dogmatică. Spunem însă că cel care s-a ridicat împotriva acestei învăţături greşite a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul care a susţinut că voinţa aparţine primordial şi onto­logic naturii şi numai în al doilea rând per­soanei, astfel în Iisus Hristos sunt două voinţe şi două lucrări naturale, conform celor două na­turi: dumnezeiască şi omenească.

Potrivit Sfântul Maxim Mărturisitorul omul posedă o voinţă na­turală care este o libertate a firii, conformă cu libertatea divină, o năzu­inţă ontologică spre bine, ce doreşte totdeauna binele şi care nu conduce decât la Bine. În rai omul nu avea nevoie să delibereze, ci doar să urmeze legile propriei sale firii. Era o mişcare liberă, o libertate a firii, care nu con­sta într-o alegere permanentă între mai multe posibilităţi, ci în urma­rea acelei raţiuni de a exista cu care a fost înzestrat omul la creaţie.[1] Dar omul nu este numai natură şi fiinţă umană, ci şi ipostas sau per­soa­nă, nu numai fond ontologic comun, general uman, ci şi existenţă perso­nală individuală şi particulară, care este legată de individ.

Prin urmare, omul are o libertate naturală (care ţine de fire) şi o li­ber­tate per­­sonală sau individuală, o voinţă naturală şi o voinţă perso­na­lă. Libertatea per­sonală sau individuală nu este un act de voinţă propriu-zis, ci o dispoziţie a facul­tăţii naturale a voinţei din om produsă prin uzul oscilant între bine şi rău, a capa­ci­tăţii sale de autodeterminare liberă.

În chemarea Sa, Domnul Hristos se adresează acestei libertăţi per­so­nale a omu­lui. Cu alte cuvinte libertăţii naturale i se oferă posibilitatea de opţiune, adică acestei libertăţi i se oferă opţiunea urmării lui Hristos.

Dumnezeu adresează chemarea către toţi, dar nu constrânge pe nimeni. Îi lasă pe toţi liberi să decidă ei înşişi, să fie ei înşişi responsabili pentru faptele lor:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23).

Iată aşadar, cel care vrea să urmeze lui Hristos trebuie să îndepli­neas­că două condiţii: în primul rând trebuie să se lepede de sine, iar în al doilea rând să-şi ia crucea.

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală în Tâlcuri noi la texte vechi spunea că lepădarea de sine nu înseamnă a te lepăda de iden­titatea pe care o ai, de apartenenţa la o naţiune, la o familie, la un oraş, de responsabilitatea pe care o are fiecare în societate, faţă de muncă sau în familie, faţă de soţ sau faţă de soţie, faţă de copii sau faţă de părinţi. Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism, pentru că atât în fa­mi­lie, cât şi în societate sunt unii care centrează totul pe ei, uitând de alţii şi uitând de Dumnezeu.[2]

Apoi prin cuvântul: „Fiecare să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” Domnul Hristos a avut în vedere îndemnul ca fiecare să-şi asume des­ti­nul său pământesc, crucea având acest înţeles de destin personal. Deci nu trebuie să cârtim că ne-am născut acum şi nu pe vremea Mântuitorului, sau într-o altă vreme, sau că ne-am născut din anumiţi părinţi şi nu din alţii, într-o ţară şi nu în alta, inteligenţi sau mai puţin dotaţi.[3]

Nu trebuie să cârtim, dar nici să ne mulţumim cu acest destin al nos­tru, pentru că toţi suntem chemaţi la sfinţenie. Spune Domnul Hristos:

„Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este.” (Mt 5, 48).

Trebuie aşadar să ne luptăm cu destinul nostru. Cum? Spune Hristos:

„Să-şi ia (fiecare) crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Lc 9, 23).

Prin urmare dacă suntem needucaţi, să luptăm să căpătăm edu­ca­ţie. Dacă suntem neştiutori, să ne luptăm să căpătăm ştiinţă ş.a.m.d.

Unii se plâng adesea că: „nu-şi pot duce crucea”, fiindcă este prea grea pentru ei; că Dumnezeu ar fi greşit măsura şi le-a dat mai mult decât pot ei duce sau mai mult decât ar merita. Dar Dumnezeu nu dă omu­lui nimic peste puterile sale.

Ce trebuie să ştim este că această cruce a noastră devine mai grea sau mai uşoară în funcţie de felul cum trăim: dacă Îl urmăm sau nu pe Hristos. Păcatele şi îndepărtarea de Hristos ne fac crucea mai grea, pe când urmarea lui Hristos aduce cu sine o uşurare, o despovărare. Oame­nii care-L urmează pe Domnul Hristos nu mai simt povara crucii. De ce? Pentru că unele cruci se mai pot şi schimba. Şi se schimbă acele cruci care ne sunt date pentru păcate; păcate care ne apasă, dar care ne sunt iertate prin Spovedanie.


[1] John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, p. 146.

[2] Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, p. 36.

[3] Ibidem, p. 39.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Urmarea lui Hristos (Joi, Săptămâna a VIII-a după Rusalii)
Urmarea lui Hristos (Joi, Săptămâna a VIII-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Reflecții asupra cultului divin

Reflecții asupra cultului divin

Scopul întregii educații catehetice, religioase a creștinului este acela de a-l introduce în Biserică, în trupul mistic al lui Hristos și să îl integreze în viața Bisericii, care este viața de har, de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, de unitate și progres duhovnicesc...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să...

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Când Gheronda Iosif a ajuns să aibă el însuși obște, le spunea părinților spre folos duhovnicesc, următorul lucru: „La prima mea mănăstire, munceam cel puțin 16 ore pe zi. Și cu toate acestea, am citit cu atenție tot Vechiul Testament de 3 ori. Am citit cele 14...