Evanghelia zilei: Mt 16, 24 – 28
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde pe el; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă ar câştiga lumea toată, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci are să vină Fiul Omului în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Adevărat vă spun vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.
„Urmarea lui Hristos”
Textul acestei pericope evanghelice fiind alcătuit din sentinţe scurte, uşor memorabile, ne obligă la tratarea lui sistematică, organizată, cum vom şi proceda dealtfel.
Spune Domnul Hristos:
„Dacă vrea cineva să vină după Mine.” (Mt 16, 24).
Urmarea lui Hristos nu este obligatorie: sunt unii care-L urmează şi alţii care refuză să-L urmeze. Prin urmare omul are libertatea de a-L urma sau nu.
Libertatea este posibilitatea omului de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. Această libertate ţine de condiţia umană, de natura omului, care a fost înzestrată de Dumnezeu la creaţie cu raţiune, sentiment şi voinţă liberă.
În secolul al VII-lea a apărut în sânul Bisericii creştine o erezie, monotelismul, care susţinea că în Hristos, deşi există două naturi (dumnezeiască şi omenească), totuşi există numai o lucrare din pricina unităţii persoanei. Nu vom intra în amănunte de natură dogmatică. Spunem însă că cel care s-a ridicat împotriva acestei învăţături greşite a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul care a susţinut că voinţa aparţine primordial şi ontologic naturii şi numai în al doilea rând persoanei, astfel în Iisus Hristos sunt două voinţe şi două lucrări naturale, conform celor două naturi: dumnezeiască şi omenească.
Potrivit Sfântul Maxim Mărturisitorul omul posedă o voinţă naturală care este o libertate a firii, conformă cu libertatea divină, o năzuinţă ontologică spre bine, ce doreşte totdeauna binele şi care nu conduce decât la Bine. În rai omul nu avea nevoie să delibereze, ci doar să urmeze legile propriei sale firii. Era o mişcare liberă, o libertate a firii, care nu consta într-o alegere permanentă între mai multe posibilităţi, ci în urmarea acelei raţiuni de a exista cu care a fost înzestrat omul la creaţie.[1] Dar omul nu este numai natură şi fiinţă umană, ci şi ipostas sau persoană, nu numai fond ontologic comun, general uman, ci şi existenţă personală individuală şi particulară, care este legată de individ.
Prin urmare, omul are o libertate naturală (care ţine de fire) şi o libertate personală sau individuală, o voinţă naturală şi o voinţă personală. Libertatea personală sau individuală nu este un act de voinţă propriu-zis, ci o dispoziţie a facultăţii naturale a voinţei din om produsă prin uzul oscilant între bine şi rău, a capacităţii sale de autodeterminare liberă.
În chemarea Sa, Domnul Hristos se adresează acestei libertăţi personale a omului. Cu alte cuvinte libertăţii naturale i se oferă posibilitatea de opţiune, adică acestei libertăţi i se oferă opţiunea urmării lui Hristos.
Dumnezeu adresează chemarea către toţi, dar nu constrânge pe nimeni. Îi lasă pe toţi liberi să decidă ei înşişi, să fie ei înşişi responsabili pentru faptele lor:
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23).
Iată aşadar, cel care vrea să urmeze lui Hristos trebuie să îndeplinească două condiţii: în primul rând trebuie să se lepede de sine, iar în al doilea rând să-şi ia crucea.
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală în Tâlcuri noi la texte vechi spunea că lepădarea de sine nu înseamnă a te lepăda de identitatea pe care o ai, de apartenenţa la o naţiune, la o familie, la un oraş, de responsabilitatea pe care o are fiecare în societate, faţă de muncă sau în familie, faţă de soţ sau faţă de soţie, faţă de copii sau faţă de părinţi. Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism, pentru că atât în familie, cât şi în societate sunt unii care centrează totul pe ei, uitând de alţii şi uitând de Dumnezeu.[2]
Apoi prin cuvântul: „Fiecare să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” Domnul Hristos a avut în vedere îndemnul ca fiecare să-şi asume destinul său pământesc, crucea având acest înţeles de destin personal. Deci nu trebuie să cârtim că ne-am născut acum şi nu pe vremea Mântuitorului, sau într-o altă vreme, sau că ne-am născut din anumiţi părinţi şi nu din alţii, într-o ţară şi nu în alta, inteligenţi sau mai puţin dotaţi.[3]
Nu trebuie să cârtim, dar nici să ne mulţumim cu acest destin al nostru, pentru că toţi suntem chemaţi la sfinţenie. Spune Domnul Hristos:
„Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este.” (Mt 5, 48).
Trebuie aşadar să ne luptăm cu destinul nostru. Cum? Spune Hristos:
„Să-şi ia (fiecare) crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Lc 9, 23).
Prin urmare dacă suntem needucaţi, să luptăm să căpătăm educaţie. Dacă suntem neştiutori, să ne luptăm să căpătăm ştiinţă ş.a.m.d.
Unii se plâng adesea că: „nu-şi pot duce crucea”, fiindcă este prea grea pentru ei; că Dumnezeu ar fi greşit măsura şi le-a dat mai mult decât pot ei duce sau mai mult decât ar merita. Dar Dumnezeu nu dă omului nimic peste puterile sale.
Ce trebuie să ştim este că această cruce a noastră devine mai grea sau mai uşoară în funcţie de felul cum trăim: dacă Îl urmăm sau nu pe Hristos. Păcatele şi îndepărtarea de Hristos ne fac crucea mai grea, pe când urmarea lui Hristos aduce cu sine o uşurare, o despovărare. Oamenii care-L urmează pe Domnul Hristos nu mai simt povara crucii. De ce? Pentru că unele cruci se mai pot şi schimba. Şi se schimbă acele cruci care ne sunt date pentru păcate; păcate care ne apasă, dar care ne sunt iertate prin Spovedanie.
[1] John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, p. 146.
[2] Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, p. 36.
[3] Ibidem, p. 39.
