În versurile antume ale lui Vasile Voiculescu, la a căror lectură vă invităm, întrezărim mărturisitorul, deopotrivă în rugul aprins al rugăciunii, al credinței împărtășite, și în arderea de tot din temnița comunistă. Poemele lecturate – de mărturisire de credință, de suferință, de iubire – sunt selectate din cele alese de însuși autorul lor spre a fi publicate în volumul Poezii, în colecția „Ediții definitive”, editată de Fundația Regală pentru Literatură și Artă, în 1944, volum reprodus în facsimil în 2006.
Între 1944-1947, Vasile Voiculescu frecventează întâlnirile de la Mânăstirea Antim ale grupării isihaste „Rugul Aprins” din jurul călugărului rus Ivan Kulîghin (care-și spunea Ioan cel Străin), grupare creată de părintele Daniil (fostul publicist Sandu Tudor). Prin intermediul lui Ioan cel Străin se întâlnește cu Rugăciunea inimii, pe care o va practica, și cu Pelerinul rus. Valeriu Anania îl evocă, cu iubire și sensibilitate, în Rotonda plopilor aprinși, dintr-un timp fără memorie, veșnic: „Autorul Poemelor cu îngeri mi s-a furișat în viață, ca și-n amintiri, cu acea discreție cu care, probabil, s-a strecurat printre semeni de-a lungul unui veac de om. Sunt ani de când îmi solicit memoria și încă nu-mi pot oferi icoana clipei în care l-am cunoscut. Mă trezesc dintr-odată cu el la mine acasă, pe Intrarea Patriarhiei, ca și cum ne-am fi știut de când lumea, sau ducându-mă eu la el, pe strada Doctor Staicovici, în odaia în care-și avea cărțile de citit, masa de scris, patul de odihnă și câteva scaune pentru prieteni, într-o singurătate de eremit. De sfânt bizantin era și chipul său prelung, uscățiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită – pe care însă foarfeca o neglija în vremea iernii –, a cărui odihnitoare blândețe se cumpănea cu genezele ochilor cosmici, izvorâtoare de lumi. În mersul său domol, trupul firav era ca un templu pe plaur, purtat pe ape cu sufletul arzând în trestii.”
Poetul găsește, așadar, la Mânăstirea Antim, Rugăciunea inimii, isihia: „La vremea când l-am cunoscut eu, continuă Valeriu Anania în Rotonda plopilor aprinși, Voiculescu se afla în căutarea isihiei”, aceasta fiind „liniște creatoare, neastâmpărată, în continuă mișcare, dar nu o rotire pe orizontală, ca aceea a vulturilor, ci o largă înșurubare pe verticală, ca învârtirea iederii pe tirs, un urcuș în spirală către înălțimile cele mai de sus, acolo unde se consumă Logodna contemplației poetice”.
În 1958, sunt arestați monahii și oamenii de cultură membri ai „Rugului Aprins”, sub motivul subminării autorității statului. V. Voiculescu va fi arestat cu o zi înainte de Schimbarea la Față – atunci va începe transfigurarea lui prin suferință, prin răstignire, spre învierea ce înseamnă întoarcerea acasă, în veșnicie. „Prefigurare a Învierii și motiv focal în opera mistică a lui Voiculescu”, scrie Roxana Sorescu, care se întreba dacă oare întâmplător a fost aleasă acea zi. La fel cum se întreabă dacă oare „nevinovat” i-a acordat controversatul Andrei Scrima, prieten prea iubit al poetului și membru și el al „Rugului Aprins”, lui Olivier Clément un interviu, odată ajuns în Franța, în care vorbeşte despre credinţa care supravieţuieşte în România comunistă, refugiată în „biserica subterană“. Sintagma „biserica subterană“ va fi interpretată la Bucureşti drept „biserică subversivă“, un pretext de mult aşteptat de autorităţi pentru a declanşa represiunea împotriva oamenilor Bisericii.
La 8 noiembrie 1958, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (oare tot întâmplător, ne întrebăm noi de data aceasta) este pronunțată sentința în procesul „Rugul Aprins”, V. Voiculescu fiind condamnat, la vârsta de 74 de ani, la cinci ani de temniță grea și cinci ani de degradare civică, executând sentința la Jilava și Aiud. În timpul detenției se îmbolnăvește de tuberculoză, durerile fiind atroce. Este grațiat în 1962, alături de alți condamnați foarte bolnavi. Va trece în veșnicie la 26 aprilie 1963.
„Despre V. Voiculescu, scrie Vasile Spiridon (România literară, 16/2023), unii contemporani spuneau că era un medic rătăcit printre poeți sau un poet rătăcit printre medici. De altfel, cel vizat resimțea și el o scindare vocațională (…). Este de acceptat oricare dintre variantele propuse de cei malițioși, dar cred că mai adecvată ar fi caracterizarea «medic și poet rătăcit printre deținuți», deoarece mi se pare că, dintre scriitorii din detenție, el a fost cel mai puțin potrivit să fie în zeghe. (…) La proces, avocatul și-a terminat apărarea astfel: «Onorată instanță, puteți să sancționați omul, dar aveți datoria să salvați poetul». Astăzi suntem în măsură să spunem că poetul s-a salvat singur, trecerea vremii lucrând în favoarea împlinirii destinului scriitoricesc. Cel distrus a fost omul și, înainte de orice, la V. Voiculescu impresionează neobișnuita calitate umană, puritatea. (…) Anii de închisoare aveau să însemne pentru V. Voiculescu un adevărat suiș golgotic, bătrânul deținut bolnav suferind în condiții apropiate de acelea ale martiriului. Astfel, drumul isihiei, pe care deja se angajase, deviase în timpul detenției pe o cale asemănătoare sfințeniei. La Aiud, el a arătat o preocupare mai mare față de semeni decât pentru sine, iar mărturiile celor ce i-au fost colegi de suferință sunt elocvente în acest sens. Pe un orizont de așteptare a miracolelor și a hagiografiilor din perioada postcomunistă, s-a întrevăzut o posibilă canonizare. Înclin totuși să cred, ca un profan ce sunt, că V. Voiculescu nu ar putea fi canonizat religios, deoarece pentru aceasta ar fi trebuit, de exemplu, să înfăptuiască niște miracole atestate. Dar, chiar dacă acestea nu au existat, scriitorul lasă impresia că s-a aflat mereu la pragul minunii. Poate că ar trebui începută o «procedură» pentru canonizarea din punct de vedere literar și apoi o alta, a mutării în sinaxar.”
