Valenţele veşnice ale faptelor noastre vremelnice

de Spiritualitate

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucitor. Iar un sărac, anume Lazăr stătea înaintea porţilor lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului. Acesta nu numai că nu se putea bucura de acest privilegiu, dar şi câinii, venind, lingeau bubele lui. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, l-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.


Este toamnă târzie şi, mai ales, cei nostalgici se gândesc la trecerea timpului. Este anotimpul în care ne aducem aminte de cei plecaţi în eternitate; mergem la mormintele lor, le curăţim, punem lumânări, punem flori şi ne rugăm pentru ei. Dar, în acelaşi timp, ne aducem aminte şi de trecerea noastră în eternitate. Şi atunci, pe bună dreptate, mi-am ales ca început al meditaţiei noastre acest verset din cartea Apocalipsei, gândindu-ne că mâine şi noi ne mutăm în eternitate: „Fericiţi cei morţi, cei ce de-acum mor întru Domnul. Da, grăieşte Duhul: odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei”.

Suntem nostalgici, dar, oricât ne-am dori, nu putem opri timpul pe loc. Spune Lucian Blaga într-un aforism al său, un lucru tare inteligent. El, adresându-se lui Dumnezeu, zice: „Doamne opreşte trecerea, ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire, dar, totuşi, opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”[i]. Ceasornicul, însă, nu poate fi oprit. Şi, astfel, ne întrebăm: ce ne rămâne atunci? Ne rămâne îndemnul pe care îl culegem din acest verset pe care l-am citit. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan, spunem că cei ce mor, având cu ei un bagaj de fapte bune, sunt fericiţi.

Că trecem repede prin lume, ne-o spune Sfânta Carte şi meditaţiile oamenilor înţelepţi. Iată, de pildă, ce zice Iov în capitolul XIV a cărţii sale, începând cu primul verset: „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri. Ca şi floarea el creşte şi se veştejeşte şi ca umbra el fuge şi e fără de durată. Şi asupra lui priveşti şi pe mine tu mă sileşti să vin la judecată cu tine. Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni. Deoarece zilele lui, ale omului, sunt măsurate şi ştii socoteala lunilor şi i-ai pus un hotar peste care nu poate trece. Întoarceţi privirea la el, ca să aibă puţin răgaz şi să se poată bucura ca simbriaşul la sfârşitul zilei lui de muncă”. Iar unul dintre poeţii noştri creştini, Traian Dorz, gândindu-se şi el la trecerea lui şi la trecerea noastră, a scris o poezie, din care vă redau doar o strofă, care are profunzimea ei:

„Ce suntem noi Doamne? Umbră şi părere,
Un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere.
Ce curând ne creşte şi ne ia pământul
Îzvorâm ca apa şi plecăm ca vântul”[ii]

Ce ne rămâne? Ne rămâne ideea profundă pe care ne-o sugerează Sfântul Ioan Teologul: ne rămâne bagajul faptelor bune, pentru că sunt „fericiţi morţii care mor în Domnul, pentru că faptele lor bune vin cu ei”.

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucitor. Iar un sărac, anume Lazăr stătea înaintea porţilor lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului. Acesta nu numai că nu se putea bucura de acest privilegiu, dar şi câinii, venind, lingeau bubele lui. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, l-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Aceasta a fost consecinţa, valenţa, faptelor lui făcute pe acest pământ, fapte vremelnice care au avut consecinţe veşnice.

Părinţii Bisericii meditează şi ne spun că bogatul acesta n-a ajuns în iad neapărat pentru că a fost bogat, ci a ajuns în iad pentru că n-a făcut fapte bune, pentru că n-a fost milostiv. Iar săracul n-a ajuns în rai neapărat pentru că a fost sărac, ci a ajuns în rai pentru că a fost un om credincios, un om cu frică de Dumnezeu. Atunci, concluzia pe care o tragem este cea sugerată de sfântul Ioan Teologul. Faptele noastre, viaţa noastră trebuie să aibă în faţa lui Dumnezeu calitatea trebuincioasă.


[i] Lucian Blaga, Poezii, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 77.

[ii] Traian Dorz, Din cele mai frumoase Poezii, Editura Traian Dorz, Simeria, 2004, p. 166.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Spiritualitate
Casa Mariei şi a Martei | Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei

Casa Mariei şi a Martei | Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei

Și pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui (Luca 10, 38-39). În fiecare an, la sărbătoarea Adormirii Maicii...

Folosul Psaltirii

Folosul Psaltirii

În zilele noastre, adesea se promovează o atitudine magică asupra Psaltirii. De multe ori ea este interzisă de a fi citită. Sau, alte ori, citirea Psaltirii sub forma unei rețete anume rânduite (toată într-o singură zi sau trei Psaltiri etc.) induce în conștiința...