Cel despre care vă invit să vorbim astăzi este Vasile Pârvan. Născut la data de 28 septembrie a anului 1882 la Huruiești, în vecinătatea Tecuciului, dânsul va pleca parcă prea devreme dintre noi, la data de 26 iunie a anului 1927. Ca prim copil al învățătorului cu origini basarabene Andrei Pârvan și al Aristiței Chiriac, originară din Dobrenii Neamțului, va avea o copilărie și o tinerețe marcate de multe privațiuni. După cum arată academicianul Alexandru Zub în paginile studiului introductiv al corespondenței pe care i-a editat-o în anul 1973, problemele tatălui îl vor face pe fiul cel mare să ia asupră-și grijile de cap al familiei încă din tinerețe. Acest lucru nu-l va opri însă, să desfășoare o rodnică activitate în ogorul culturii. La Berești, unde cel mai probabil a fost instruit de tatăl său, își va începe studiile. Le va continua apoi la Colegiul Național „George Roșca Codreanu” din Bârlad, pe care-l va absolvi în anul 1900. Nu va uita de el și în anul 1919, va institui în memoria mamei sale premiul Aristița Chiriac, ce va fi oferit an de an celui mai studios elev al școlii.
Apoi, între 1900 și 1904, va studia la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (în paralel cu cea de drept). Va avea aici profesori mari, precum Nicolae Iorga, Ioan Bogdan și Dimitrie Onciu, cu care va închega ulterior o frumoasă colaborare. Cu privire la perioada studenției sale, biografii vor remarca următoarele:
„Dificultățile financiare în care se zbate tot timpul îl silesc să se împartă cu uimitoare energie între cursurile și seminariile de la universitate, funcțiunea de pedagog la o școală particulară și aceea de „scriitor” la Biblioteca Academiei. Adăugând la aceasta colaborarea la diverse publicații de epocă (Convorbiri literare, Luceafărul, Sămănătorul, Tribuna, Revista bibliografică), imaginea tânărului cărturar animat – cum singur mărturisește – de dorința de a ridica „plebea flămândă și chinuită” la condiția unei umanități respectate în drepturile și aspirațiile ei legitime, se întregește edificator”. (Alexandru Zub, „Vasile Pârvan”, în Vasile Pârvan, Corespondență și acte, ed. Alexandru Zub, Editura Minerva, București, 1973, p. X).
La absolvirea facultății va pleca cu o bursă din fondul Hillel într-un periplu de studii în Germania. Va urma cursurile a trei universități, cea de la Jena, cea de la Berlin și cea de la Breslau. La cea din urmă își va obține titlul de doctor, sub conducerea profesorului Conrad Cichorius. Teza sa va fi dedicată naționalității negustorilor din Imperiul Roman și va fi susținută, în limba germană, în anul 1908. Specialiștii o vor clasifica drept una dintre cele mai bune cercetări dedicate dezvoltării comerțului în antichitatea clasică.
Debutul publicistic îl va face în anul 1900 în Noua revistă română. Ulterior, ca student și ca cercetător va ajunge să devină un colaborator constant al marilor periodice românești ale epocii. În anul 1909, va deveni profesor la universitatea bucureșteană, urmându-i la catedră lui Grigore Tocilescu. Va fi titularizat în anul 1913, iar în 1910, va deveni membru corespondent al Academiei Române. Trei ani mai târziu, va fi reconfirmat aici, ca membru titular.
Marea Unire va aduce schimbări și în viața profesorului Pârvan. În 1919 va fi numit profesor de istorie antică și la Universitatea clujeană. În paralel, începând cu anul 1926, va fi și profesor agregat al faimoasei universități de la Sorbona.
Ca arheolog se va remarca printr-o serie de săpături și opere dedicate Daciei. Cea mai importantă lucrare a sa, Getica, apărută în anul 1926, va fi o vastă sinteză arheologică ce va vorbi despre rolul politic și cultural al geto-dacilor. Alături de acest aspect, va oferi de asemenea valoroase cercetări și în ceea ce privește preistoria și istoria civilizației daco-romane.
Pe lângă activitatea didactică, va fi ovreme și director al Muzeului Național de Antichități, va conduce săpăturile arheologice de la Histria și va deveni unul dintre fondatorii Școlii Române din Roma, căreia îi va fi și primul director.
Viața de familie va fi marcată și ea de dureri și suferințe. Căsătorit în anul 1913 cu Silvia Cristescu, nepoata fostului său profesor Ioan Bogdan, va avea însă o viață conjugală scurtă. Primul Război Mondial va determina tânăra familie să ia calea refugiului, inițial la Iași, în 1916, iar apoi la Odessa. Doamna va deceda aici la nașterea copilului.
Decesul prematur al marelui dascăl va surveni din pricina unei banale apendicite. Absorbit întru totul de munca de șantier, va ignora suferința pricinuită de aceasta, iar momentul în care va ajunge în cele din urmă pe masa de operație, va fi deja prea târziu.
