Evanghelia zilei: Mc. 10, 46 – 52
În vremea aceea, când ieşeau din Ierihon Iisus, ucenicii Săi şi mult popor, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos pe marginea drumului şi cerea milostenie. Şi auzind că este Iisus Nazarineanul, a început el să strige şi să zică: Iisuse, Fiule al lui David, miluieşte-mă! Dar mulţi îl certau, ca să tacă. El însă striga şi mai tare: Fiul lui David, miluieşte-mă! Atunci Iisus s-a oprit şi a zis să-l cheme. Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă. Iar el, lepădându-şi haina, s-a sculat şi a venit la Iisus. Deci l-a întrebat Iisus, zicându-i: ce voieşti să-ţi fac? Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd. Şi Iisus i-a zis: du-te, credinţa ta te-a mântuit. Şi orbul şi-a căpătat vederea în clipa aceea şi a pornit după Iisus pe drum.
Vederea lăuntrică
Vindecarea orbului Bartimeu este relatată de Sfântul Evanghelist Matei, Marcu şi Luca.[1] Ceea ce aduce nou relatarea evanghelistului Marcu faţă de ceilalţi evanghelişti este tocmai acest cuvânt de îmbărbătare, pe care nu Domnul Hristos l-a spus ci oamenii trimişi de Domnul Hristos să-l aducă la Sine pe orbul Bartimeu. Nu ştim dacă aceştia au fost chiar ucenicii Domnului Hristos sau dacă au fost oameni din mulţime. Oricum, chiar dacă ar fi fost oameni din mulţime, prin faptul că au fost trimişi de Domnul Hristos spre ceva cu un scop anume, au devenit apostoli, căci apostol în limba greacă înseamnă trimis.
Aceşti trimişi ai Domnului, aceşti apostoli au venit la Bartimeu, orbul din Ierihon şi i-au zis:
„Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă.” (Mc 10, 49).
Cuvinte de îmbărbătare, cuvinte de nădejde:
„Vino, te cheamă Domnul. Te aşteaptă”.
Evanghelistul Marcu ne spune că orbul a sărit în picioare, a lepădat haina de pe el (acoperământul de deasupra), pentru a fi mai sprinten şi a venit la Iisus. Nu ni se spune că „a fost adus”, ci că „a venit”.[2] Acest mic amănunt este de o mare importanţă. Orbul din Ierihon a venit la Iisus. A venit la Iisus deoarece a văzut în El pe Fiul lui David, pe Mesia cel prezis de profeţi. Deşi era orb, el avea vederea lăuntrică de care marea majoritate a oamenilor sunt lipsiţi.
Citim în Evanghelia după Luca, în capitolul al IV-lea, că Domnul Hristos şi-a început activitatea misionară în sinagoga din Nazaret, unde a citit o profeţie din Isaia pe care a aplicat-o apoi la Sine:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului.” (Lc 4, 18 – 19),
după care a adăugat:
„Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre.” (Lc 4, 21).
Trebuie să ştim că orice text biblic are semnificaţii profunde, cu atât mai mult o profeţie, unde limbajul pare a fi codificat. O analiză mai amănunţită a textului profeţiei din Isaia ne descoperă faptul că mesajul lui Iisus este menit, este destinat să ne deschidă ochii. Domnul Hristos prin învăţătura sa a adus vindecare celor zdrobiţi cu inima, a adus robilor dezrobirea şi celor orbi vederea. Nu ni se spune aici că a adus vindecare orbilor, ci că a adus orbilor vederea prin propovăduire. Ori a vindeca orbi şi a lumina orbii sunt două lucruri distincte. În primul caz este vorba de orbirea fizică, despre orbirea trupească ce poate fi un handicap pentru viaţa pământească, dar în al doilea caz este vorba de orbirea duhovnicească ce este un handicap şi un impediment pentru viaţa veşnică, pentru că ştim că nu are vedere duhovnicească decât cel cu inima curată, cum spune Domnul Hristos în Predica de pe Munte, în textul Fericirilor:
„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt 5, 8).
Aşadar, textele Sfintei Scripturi nu ne transmit simplist evenimentele, ci, odată cu ele, semnificaţii profunde. Profetul Isaia nu s-a referit în profeţia sa la cei câţiva orbi pe care i-a vindecat Domnul Hristos: la orbii din Capernaum, la orbul din Ierusalim, care era orb din naştere sau la acest orb din Ierihon, pe nume Bartimeu. Dimpotrivă, profeţia lui Isaia face referire la ceilalţi, la cei care au vedere, dar nu percep tainele dumnezeieşti.
În capitolul al IX-lea al Evangheliei după Ioan se relatează vindecarea orbului din naştere. În finalul pericopei avem următorul cuvânt al lui Iisus:
„Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (In 9, 39).
Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El şi I-au zis:
„Oare şi noi suntem orbi?” (In 9, 40).
Iisus le-a răspuns:
„Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.” (In 9, 41).
Prin urmare, orb poate fi şi cel care nu vrea să vadă şi cel care nu poate să vadă din cauză că e îndoctrinat cu o ideologie refractară mesajului Mântuitorului. Iată de ce misiunea lui Iisus este de a deschide ochii orbilor şi nu de a le reda vederea.
De fapt şi noi în vorbirea curentă ne folosim de defectele cuiva pentru a-i înfăţişa comportamentul. Despre cineva care se încăpăţânează să vadă o realitate spunem că e orb, iar despre cineva care nu vrea să audă, spunem că e surd.
Sfântul Teofil al Antiohiei în polemica avută cu Autolycus, spunea în felul următor:
„Înainte să te fac să-L vezi pe Dumnezeul nostru, fă-mă pe mine să-l văd pe omul tău; dă-mi dovadă că ochii sufletului tău pot să vadă şi că urechile inimii tale pot să audă, căci pot vedea pe Dumnezeu numai cei care au ochii sufletului deschişi. Dimpotrivă, cei ai căror ochi sunt întunecaţi de cataracta păcatelor nu pot să vadă pe Dumnezeu. Poţi să descrii pe Dumnezeu celor care nu pot să vadă?”[3]
sau, am spune noi:
„Poţi să descrii pe Dumnezeu celor care nu vor să vadă?”.
Toma de Aquino spune că fiecare om vede lucrurile după el însuşi: cel neprihănit vede totul bun, cel ticălos, vede totul rău. Vederea interioară, prin urmare, se vindecă schimbându-ne pe noi înşine, prin pocăinţă. Ajută mult însă şi ochelarii, adică lectura frecventă a Evangheliei, pentru a putea vedea lucrurile cu ajutorul ei cu aceeaşi lumină cu care vom vedea veşnicia.[4]
[1] Mt 20, 29 – 34; Mc 10, 46 – 52; Lc 18, 35 – 43.
[2] Mc 10, 50.
[3] Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, p. 23.
[4] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 162.
