„Deci cine a ajuns să o vadă (desăvârșirea) încetează de la toate și se separă de făpturi, căci vede pe Creatorul acestora; pe Care văzându-L în afară de toate e singur cu Cel Singur și nu mai vede nimic din toate cele văzute sau gândite, vede singură Treimea.” (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole…, Erosurile imnelor dumnezeiești, 23, p.149)
În emisiunile precedente am început o discuție mai cuprinzătoare despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar săptămâna trecută am început abordarea (escaladarea) unei teme înălțătoare, și anume: Vederea lui Dumnezeu și experiența luminii dumnezeiești (cu referire specială la Sfântul Simeon Noul Teolog). Astăzi am continuat discuția despre vederea luminii dumnezeiești. Tema transfigurării lui Hristos este o temă care reapare constant în scrierile Părinților greci și ale teologilor bizantini, constituind „cheia de bază a învățăturii despre vederea lui Dumnezeu” (Vl. Lossky, Vederea lui Dumnezeu, pp.34-36).
Cea mai stăruitoare prezentare a lui Hristos ca lumină sau ca izvor de lumină, prezent în cei ce se curățesc de patima egoismului, egocentrismului și egolatriei, și se deschid Lui, a făcut-o Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) în Erosurile imnelor dumnezeiești, toate având „tema luminii, în care se arată iubirea lui Hristos pe care și-o însușește omul credincios” (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul oamenilor, Editura Anastasia, București, 1993, p.217) (de altfel întreaga sa viață și operă a fost inundată de experiența luminii dumnezeiești, care i-a întraripat sufleul de iubirea lui Dumnezeu [erota Theou]). Pentru Sfântul Simeon, iubirea este „prima dintre toate virtuțile, împărăteasa și doamna lor”, „cap, haină și slavă a tuturor” (iar dacă „trupul fără cap e mort și fără suflare”, se întreabă, cum nu va fi gol „fără haină?”); fără iubire, virtuțile sunt „veștede și nefolositoare, iar cine n-are iubirea e gol de slava dumnezeiască, chiar dacă are toate virtuțile”. Sf. Simeon, Care a trecut el însuși, de mai multe ori, prin această experiență a vederii luminii divine, cele mai importante experiențe ale străluminării harice și vederii luminii dumnezeiești avându-le mai întâi la vârsta de 20 de ani, când era laic (vezi luminarea fratelui Gheorghe, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, Cateheza 22, pp.239-240, și nota, infra), apoi la 28 de ani, când era frate la mănăstirea Studion (vezi a doua vedere a luminii dumnezeiești, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, Cateheza 16, pp.190-191, și nota, infra); aceste experiențe s-au repetat de-a lungul întregii sale vieți, vederea luminii primind un caracter hristocentric, Mântuitorul Însuși vorbindu-i din acea lumină: „Eu, zicea ea, sunt Dumnezeu, Care pentru tine m-am făcut om și pentru că M-ai căutat din tot sufletul, iată de acum ești frate al Meu [Mt 12, 49-50] și comoștenitor al meu [Rm 8, 17] și prieten al meu [In 15, 14-15]” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, Cateheza 36, pp.370-371). În ceea ce privește învățătura despre lumina divină, Sfântul Simeon Noul Teolog are multe idei comune cu Evagrie Ponticul, Sf. Macarie Egipteanul, Sf. Maxim Mărturisitorul și Sf. Isaac Sirul (cf. Hilarion Alfeyev, „The Patristic Background of St. Symeon the New Theologian’s. Doctrine of the Divine Light”, in Studia Patristica, vol. XXXII, edited by Elizabeth A. Livingstone, Peeters Publishers, Louvain, 1997, p.238), lumina văzută de el fiind lumina Taborului (vezi Paul Evdochimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană. Învățătură patristică, liturgică și iconografică, traducerea, prefață și notele Pr. lect. univ. dr. Vasile Răducă, Editura Christiana, București, 1995, p.68).
