Evanghelia zilei: Mc 9, 10 – 16
În vremea aceea ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: ce înseamnă oare a învia din morţi? Şi L-au întrebat pe Dânsul, zicând: pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: cu adevărat, venind mai întâi, Ilie va aşeza din nou toate, tot aşa cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească mult şi să fie defăimat. Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit şi au făcut cu el toate câte au voit, după cum este scris despre el. Când au ajuns la ceilalţi ucenici, au văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari sfădindu-se cu ei. Şi îndată tot poporul, văzându-L, a rămas uimit şi alergând s-a închinat Lui. Iar Iisus a întrebat pe cărturari: despre ce vă sfădiţi cu ei?
Vederea luminii dumnezeieşti
Luând cu Sine pe trei dintre Apostolii Săi,[1] Mântuitorul s-a urcat pe un munte înalt,[2] pentru a Se ruga. Evangheliştii nu ne spun numele muntelui dar o veche tradiţie, răspândită de Sfântul Chiril al Ierusalimului, îl identifică cu Muntele Taborului.[3]
Evanghelistul Luca reţine că Domnul Hristos S-a schimbat la Faţă „în timp ce Se ruga”.[4] Faţa Lui a strălucit ca soarele, iar veşmintele I s-au făcut albe ca lumina. Evanghelistul Marcu ţine să sublinieze că:
„Veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, aşa cum înălbitorul nu poate înălbi pe pământ.” (Mc 9, 3).
Slava divină care „locuia” într-Însul a străbătut prin trupul Său şi prin hainele Sale şi S-a manifestat în exterior. Domnul Hristos a anticipat astfel, pentru câteva clipe, slava la care va ajunge trupul Său la Înviere.
În momentul în care faţa Domnului strălucea mai tare, Apostolii „îngreuiaţi de somn” s-au deşteptat şi au rămas uimiţi căci li s-a arătat Ilie şi Moise vorbind cu Iisus „despre sfârşitul Său, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim”.[5] Evenimentul era atât de extraordinar şi priveliştea ce se desfăşura înaintea Apostolilor atât de înălţătoare încât Petru îi face Mântuitorului o propunere total nepotrivită, despre care Evanghelistul Luca notează că o făcuse „neştiind ce să mai spună” sau mai precis: „neştiind ce spune”.[6] Petru vroia să facă trei colibe: una pentru Iisus, una pentru Moise şi una pentru Ilie ca să înveşnicească, probabil, clipa cea ruptă din raiul lui Dumnezeu. Şi pe când vorbea Petru, un nor luminos i-a umbrit şi glas din nor a venit zicând:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L.” (Mt 17, 5; Mc 9, 7; Lc 9, 35).
Atunci apostolii au căzut cu feţele la pământ, căci s-au spăimântat foarte.[7]
După Schimbarea la Faţă Domnul Hristos le-a poruncit celor trei apostoli care L-au însoţit (Petru, Iacob şi Ioan), să nu spună nimănui ceea ce văzuseră, decât atunci când va învia din morţi.[8] Evanghelistul Marcu ne spune că apostolii au păzit cuvântul, adică, pe de o parte au ţinut minte porunca Mântuitorului, n-au dat-o uitării, iar pe de altă parte au respectat-o, în sensul că n-au divulgat taina decât după Învierea Domnului, când au aflat-o şi ceilalţi apostoli şi ucenicii lor.
Deşi nu înţelegeau ce a voit Mântuitorul să spună prin cuvântul: „până ce nu voi învia din morţi”, apostolii au păstrat tăcerea. De fapt apostolii nu au înţeles nici ce înseamnă a învia cineva din morţi.[9] Apoi, pentru că l-au văzut pe Ilie stând lângă Domnul Hristos, în timp ce S-a schimbat la faţă, şi-au adus aminte de un cuvânt de-al fariseilor şi L-au întrebat pe Mântuitorul, zicând:
„Pentru ce zic fariseii şi cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?” (Mt 17,10; Mc 9,11).
Domnul Hristos le-a răspuns:
„Într-adevăr, Ilie va veni, şi pe toate le va aşeza din nou la locul lor; Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el toate câte au vrut; tot aşa va pătimi şi Fiul Omului de la ei.” (Mt 17, 11 – 12; Mc 9, 12 – 13).
Şi spune Sfântul Evanghelist Matei, în concluzie:
„Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.” (Mt 17, 13).
Apostolii care au văzut Schimbarea la Faţă a Domnului nu au înţeles atunci mare lucru. A trebuit să fie martori ai Învierii pentru a-şi aduce aminte de taina încredinţată lor de Mântuitorul pe Muntele Tabor şi a trebuit să fie luminaţi de Duhul pentru a o înţelege.
Sfântul Irineu de Lyon în „Adversus haereses” spune că:
„Cel care vede lumina participă la splendoarea luminii şi cel care-L vede pe Dumnezeu participă la splendoarea lui Dumnezeu; Să-L vezi pe Dumnezeu înseamnă să participi la viaţa lui Dumnezeu. Aceasta este raţiunea pentru care Cel Nevăzut devine văzut: pentru a oferi o şansă oamenilor să vadă şi să participe.”.[10]
Se pare că Apostolul Ioan a fost atât de marcat de evenimentul Schimbării la Faţă încât nu-L menţionează direct. Totuşi, tăcerea în cele duhovniceşti înseamnă reflecţie la taina lui Dumnezeu. Poate a păstrat totul în inima sa, ca odinioară Maria la Naşterea Mântuitorului atunci când a auzit de la păstori cuvintele pe care le-a binevestit lor îngerul. În schimb Sfântul Apostol Petru scrie în epistola a doua sobornicească:
„Când v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, nu ne-am luat după basme, pentru că noi înşine cu ochii noştri I-am văzut slava atunci când, primind El de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă, un glas ca acesta I-a venit din înălţimea slavei: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit.». Noi suntem cei ce am auzit glasul acesta pogorându-se din cer când eram cu El în muntele cel sfânt.” (2 Ptr 1, 16 – 18).
Sinopticii leagă mărturisirea pe care Petru o face Mântuitorului, zicând: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”,[11] de evenimentul Schimbării la Faţă. Dacă atunci Petru a mărturisit prin descoperire de la Tatăl că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, acum (la Schimbarea la Faţă) a şi văzut cu ochii, ceea ce a mărturisit sau mai bine zis a simţit acum prezenţa lui Dumnezeu.
Mitropolitul Nicoale Mladin în lucrarea sa „Ascetica şi mistica paulină”, spunea că:
„Atunci când priveşti cu ochii direct în soare, revărsarea prea puternică de lumină îţi întunecă privirea: aşa şi ochii sufletului (atât timp cât suntem trup) când privesc lumina divină se întunecă şi vederea lor e obscură şi confuză. Este mai mult o vedere prin nevedere, o cunoaştere prin necunoaştere, o trăire care-ţi inundă sufletul.”.[12]
Pe Muntele Taborului apostolii au fost „copleşiţi” de Dumnezeu. De fapt numai atunci cunoaşte cineva pe Dumnezeu când se simte copleşit de Dumnezeu; când este uimit şi când se minunează de Dumnezeu.[13] La fel şi noi dacă nu am ajuns să spunem ca şi psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”,[14] încă nu L-am cunoscut pe Dumnezeu.
[1] „Petru, Iacov şi Ioan” (Mt 17, 1; Mc 9, 2; Lc 9, 28), cu trimitere la Legea lui Moise: „Orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori.” (Deut 19, 15).
[2] Mt 11, 1; Mc 9, 2.
[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, p. 73.
[4] Lc 9, 29.
[5] Lc 9, 31.
[6] Lc 9, 33.
[7] Mt 17, 6.
[8] Mt 17, 9; Mc 9, 9.
[9] Mc 9, 10.
[10] IrÉnÉe de Lyon, Contre les Hérésies, IV, Pref., 2, ed. critique par Adelin Rousseau et Louis Doutreleau, în Sources Chrétiennes 100, Ed. du Cerf, Paris, 1965, p. 48.
[11] Mt 16, 16; Mc 8, 29; Lc 9, 20.
[12] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, pp. 221 – 222.
[13] Arhim. Teofil Părăian, Să luăm aminte, p. 83.
[14] Ps 138, 14.
