Evanghelia zilei: In 8, 31 – 42
Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră în El: dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: noi suntem neamul lui Avraam şi niciodată n-am fost robi nimănui; cum zici Tu că veţi fi liberi? Atunci Iisus le-a răspuns: adevărat, adevărat vă spun vouă, că oricine săvârşeşte păcatul, rob este păcatului; iar robul nu rămâne în casă de-a pururi; Fiul, însă, rămâne de-a pururi. Aşa dar, dacă Fiul vă va face liberi, într-adevăr liberi veţi fi. Ştiu că voi sunteţi neamul lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvâtul Meu nu încape în voi. Eu grăiesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru. Ei I-au răspuns şi I-au zis: tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face lucrurile lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, care v-am grăit adevărul, aşa cum l-am auzit de la Dumnezeu; Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceţi faptele tatălui vostru. Dar ei I-au zis: noi nu suntem născuţi din desfrânare; un tată avem, pe Dumnezeu. Răspuns-a lor Iisus: dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci Eu de la Dumnezeu am ieşit şi am venit.
„Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”
Cuvântul are putere, oricum ar fi el. Dar putere ziditoare are numai când porneşte din adevăr şi urmăreşte adevărul.[1] Cuvântul întemeiat pe adevăr, cuvântul care este din adevăr, acela este un cuvânt ziditor, mântuitor, un cuvânt care aduce pace, un cuvânt care eliberează, aşa cum a spus Domnul Hristos:
„Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In 8, 32).
Domnul Hristos în Predica de pe Munte, ne îndeamnă ca toţi să fim mărturisitori ai adevărului, aşa încât să nu fim nevoiţi să apelăm la jurământ. Spune Mântuitorul:
„Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la Cel-Rău este” (Mt 5, 37).
Aşadar, două cuvinte ne sunt puse înainte: „da” şi „nu”; afirmaţia şi negaţia.
Tot în Predica de pe Munte, vorbind în parabole, Mântuitorul spune că cel ce aude cuvintele Sale şi le va plini, deci nu va rămâne la stadiul de ascultător, ci va fi împlinitor, acela se va asemăna bărbatului înţelept care şi-a clădit casa lui pe stâncă. Atunci când a căzut ploaia, şi au venit puhoaiele, şi au suflat vânturile izbind acea casă, ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Dar cel ce aude cuvintele Sale şi nu le plineşte – deci rămâne la stadiul de ascultător – se va asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi casa, neavând temelie, la vreme de încercare, când a căzut ploaia, şi au venit puhoaiele, şi au suflat vânturile şi au izbit-o, ea a căzut. Şi căderea ei a fost mare.
Potrivit acestei parabole, temelia casei este învăţătura. Spune Sfântul Apostol Pavel în epistola întâia către Corinteni:
„Nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă, care este Hristos.” (1 Cor 3, 11).
Învăţătura pe care o ai este foarte importantă. Dacă nu ai învăţătura bună, toate faptele tale bune sunt compromise. Învăţătura este descoperită, revelată. Ea nu este de la tine. Este un har faptul că ai auzit-o, ai primit-o, ai înţeles-o. Credinţa se naşte în sufletul omului prin ascultarea învăţăturii, a cuvântului lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani:
„Credinţa este din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Dumnezeu.” (Rom 10, 17).
Prin credinţa în Iisus Hristos dobândim libertate faţă de păcat. Acest lucru nu l-au înţeles evreii. Ei credeau că Iisus se referă la o robie fizică, la o robie a popoarelor de către alte popoare. Îi spun Mântuitorului: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi”,[2] cu toate că părinţii lor au cunoscut robia egipteană şi cea babilonică. Mântuitorul nu le descoperă minciuna, ci îi învaţă că, pe lângă robia după trup, mai este o robie, numită a sufletului, mult mai periculoasă decât prima, pentru că omul se înrobeşte pe sine însuşi, fără constrângere, devenind rob al păcatului.
Odată robit de păcat, omul nu se mai poate elibera singur. Păcatul înseamnă lipsa libertăţii reale. Acesta, odată ce pune stăpânire pe sufletul omului, îl duce la moarte. Trebuie să subliniem faptul acesta că este o moarte a sufletului şi o moarte a trupului.
Pe de o parte, moartea este o consecinţă a păcatului, este păcatul „săvârşit”; iar păcatul înseamnă separaţie: se desparte omul de Dumnezeu şi sufletul de trup, dar separaţia este principiul diavolului. Diavolul este diavol prin aceea că, prin firea lui, se opune, separă pentru a stăpâni. El este opusul lui Dumnezeu Însuşi. „Dumnezeu este lumină” – diavolul este întuneric. Dumnezeu este viaţă – diavolul este moarte. Dumnezeu este adevăr – diavolul este minciună. De aceea Domnul Hristos, ca Dumnezeu adevărat ce este, a putut spune despre Sine: „Eu sunt lumina lumii”, „Eu sunt adevărul”. Cât despre diavol, acesta ar fi cu totul îndreptăţit să spună despre sine: „eu sunt întunericul lumii, eu sunt întunericul vieţii”.[3]
Pe de altă parte, Dumnezeu, îngăduind moartea, o întoarce împotiva stricăciunii şi împotriva cauzei stricăciunii, adică a păcatului, şi pune astfel capăt atât stricăciunii, cât şi păcatului. Spune Sfântul Grigorie de Nazianz că Dumnezeu a suportat şi îngăduit moartea „ca răul să nu devină nemuritor”.[4]
Astfel, moartea are o legătură strânsă cu păcatul. Ea este plata păcatului şi, în acelaşi timp, desfiinţarea lui în planul văzut. Ea este ultima consecinţă a păcatului şi înseamnă dispariţia din lumea de aici a celui ce e împovărat cu el.
Dar, cei ce ascultă cuvântul Mântuitorului şi cred în El au viaţă veşnică şi la judecată nu vor veni, ci s-au mutat de la moarte la viaţă.[5] Deci este o moarte înainte de moarte, dar şi o biruire a morţii înainte de moarte.
Biruind păcatul în el, prin Hristos, omul biruie moartea. Dacă trece o zi şi nu-ţi învingi măcar un singur păcat – spune părintele Iustin Popovici, în cartea sa Omul şi Dumnezeul-Om –, recunoaşte că ai devenit şi mai muritor. Dacă însă, îţi vei învinge un păcat, sau două sau trei, ai devenit cu aceasta mai tânăr, o tinereţe care nu îmbătrâneşte, o tinereţe nemuritoare şi veşnică![6]
Să nu uităm niciodată: a crede în Hristos Cel Înviat înseamnă să duci necontenit o luptă împotriva păcatului, împotriva răului şi împotriva morţii.
[1] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 237.
[2] In 8, 33.
[3] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, p. 14.
[4] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, p. 40.
[5] In 5, 24.
[6] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 66.
