Viaţa firească şi viaţa suprafirească (Sâmbătă, Săptămâna a XI-a după Rusalii)

de | sept. 4, 2021

Evanghelia zilei: Mt 19, 3 – 12

În vremea aceea au venit la Iisus fariseii, ispitindu-L şi zicând: oare, se cade omului să-şi lase femeia sa pentru orice pricină? Iar El, răspunzând, le-a zis: n-aţi citit, oare, că Cel care i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei? Apoi a zis: de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup, aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă. Atunci ei L-au întrebat: pentru ce dar Moise a poruncit să i se dea carte de despărţenie şi s-o lase? El le-a răspuns: din pricina învârtoşării inimilor voastre v-a dat voie Moise să lăsaţi femeile voastre; dar de la început n-a fost aşa. Eu însă vă spun vouă că oricine îşi va lăsa femeia sa, fără pricină de desfrânare şi se va căsători cu alta face desfrânare; de asemenea şi cel care se va căsători cu femeia lăsată face desfrânare. Atunci ucenicii Lui    I-au zis: dacă astfel este starea omului cu femeia, nu este de folos să se în­soare. Iar El le-a zis: nu toţi pricep cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Căci sunt fameni care s-au născut aşa, din pântecele maicii lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni; şi sunt fameni care s-au făcut singuri pe ei înşişi fameni pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţe­leagă.

Viaţa firească şi viaţa suprafirească

Citim în cartea Facerii,[1] că Dumnezeu a creat toate câte există în şase zile, adică în şase etape, în şase perioade mari de timp. În prima etapă a creaţiei Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina.

În ziua a doua a făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În ziua a treia a adunat apele cele de sub cer la un loc şi s-a arătat uscatul! Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a vă­zut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu:

„Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi ase­mănarea ei şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pă­mânt!” (Fac 1, 11).

Şi aşa a fost. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În ziua a patra a zis Dumnezeu:

„Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pă­mân­tul.” (Fac 1, 14 – 15).

Şi aşa a fost. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: lumină­torul cel mare, soarele, pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mic, lu­na, pentru cârmu­irea nopţii şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria ce­ru­lui, ca să lumineze pămân­tul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În ziua a cincea a zis Dumnezeu:

„Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” (Fac 1, 20).

Şi aşa a fost. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În ziua a şasea a zis Dumnezeu:

„Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor.” (Fac 1, 24).

Şi aşa a fost. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi ani­malele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

La urmă, după ce toate au fost create, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit şi l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Dar pentru prima dată a văzut Dumezeu că nu este bine”. Ce nu este bine”? Nu este bine ca omul să fie singur”.[2] pentru că omul a fost făcut pentru co­muniune, să trăiască în comunitate, să trăiască în familie.

„Atunci, – ni se relatează mai departe în Cartea Facerii –, a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.».” (Fac 2, 21 – 24).

Acesta este referatul biblic despre creaţia lumii şi a omului. Cuvin­tele rostite de Domnul Hristos în legătură cu familia au fost rostite de Dumnezeu Tatăl, în Rai, atunci când i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva:

„Creşteţi, şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi.” (Fac 1, 28).

Pentru aceasta însă omul trebuie să-şi lase tatăl şi mama şi să se unească cu fe­meia sa pentru a fi amândoi un trup. Aceasta este legea firii. Este firesc ca omul să-şi lase tatăl şi mama şi să se unească cu femeia sa. Dar legea firii poate fi de­păşită atât de bărbaţi, cât şi de femei. Şi citim despre aceasta chiar în pericopa evan­ghelică la care ne referim. Spune Domnul Hristos:

„Sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor.” (Mt 19, 12).

Cum adică „s-au făcut fameni pentru Împărăţia Cerurilor”? În sensul că şi-au omorât simţurile trupeşti şi trăiesc mai mult prin simţu­rile duhovniceşti; apoi în sensul că au renunţat la viaţa firească, la viaţa de familie, trăind o viaţă supra­firească, asemenea îngerilor din ceruri care nu se însoară, nici nu se mărită şi chiar mai presus de îngeri, căci îngerii nu sunt în carne şi sânge, nu sunt plă­mădiţi, nici nu petrec pe pământ, nici nu simt ghimpii poftei, nici nu duc lipsa hra­nei şi a băuturii, nici nu se apleacă spre cântecul dulce, nici nu pot fi moleşiţi prin feţe frumoase.

Dacă ar trebui să cuprindem toate acestea într-un cuvânt, am numi starea aceasta feciorie. Acestei virtuţi Sfântul Ioan Gură de Aur îi dedică un întreg tratat şi o prezintă în comparaţie cu căsătoria, zicând:

„Căsătoria este bună; şi tocmai pentru aceasta e minunată fecioria, pentru că e mai bună decît ce este bun şi este cu atât mai bună cu cât este mai bun căpitanul unei corăbii decît corăbierii, generalul, decât soldaţii. Dar după cum, dacă omori vâslaşii unei corăbii, scufunzi corabia, iar dacă în­depăr­tezi de pe câmpul de luptă pe soldaţi, dai legat pe general în mâinile duş­ma­nilor, tot astfel şi aici, dacă alungi căsătoria din rangul ei de vred­nicie, ai desfiinţat şi slava fecioriei.”.[3]

Căsătoria nu are însă o perspectivă limitată, aceea de naştere de copii. Singur Sfântul Ioan Gură de Aur a înţeles poate că esenţa căsăto­riei este iubirea şi că scopul ei iniţial e acela de a uni neamul omenesc. Dacă această iubire este la în­ceput trupească, ea trebuie să se spirituali­zeze progresiv.

Legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie ţine o vreme, apoi nu mai este. Însă ei rămân sufleteşte mai uniţi decât în tinereţe, decât era unirea tru­peas­că. Era o plăcere care nu mai este, dar rămâne totuşi sen­timentul de preţuire a ce­lui­lalt, de înduioşare pentru tot ceea ce a fă­cut.[4] Aceasta este dragostea adevă­rată la care se ajunge numai iubind cu iubirea lui Hristos:

„Într-o asemenea dragoste nu există nici despărţiri, nici trădări, nici schim­­bări, nici bătrâneţe, nici moarte. Atunci când va trece tinereţea şi frumu­seţea, când trupurile se ofilesc şi se apropie de moarte, dragostea va ră­mâne, căci sufletele nu trec.”.[5]

În căsătoria creştină elementul spiritual trebuie să domine ele­men­tul tru­pesc. Astfel, se poate vorbi şi de o „practică a înfrânării (sexuale) în căsătorie”, nu pentru că unirea carnală ar fi „necurată, ci pentru a con­centra toată viaţa familiei asupra lui Hristos. Fiecare o poate practica după posibilităţi şi după generozitatea sa. De aceea, prin bună înţelegere (1 Cor 7, 5), bărbatul şi femeia pot trăi în înfrâ­nare deplină (castitate con­jugală) „pentru un timp”, ca vremea aceea să se înde­letnicească cu postul şi cu rugăciunea.

Astfel, sfinţenia va suplini sexualitatea. Drepţii Ioachim şi Ana şi toţi sfinţii nu sunt „a-sexuali, ci„trans-sexuali”.[6] Căsătoria nu exclude sfinţenia. Căsătoria şi fecioria nu reprezintă „două paralele care nu se în­tâlnesc niciodată”, ci ele pot fi succesive sau chiar simultane într-o viaţă străluminată de sfinţenie. Există nume­roşi sfinţi care au făcut ambele experienţe.[7] Spunem în încheiere că atât căsătoria (viaţa firească), cât şi fecioria (viaţa suprafirească) nu sunt scopuri în sine, ci numai mijloace lăsate omului spre unirea cu Dumnezeu. Când Hristos ne porunceşte să urmăm calea cea strâmtă, El nu se adresează doar călugărilor, ci tuturor oame­nilor; prin urmare atât monahul, cât şi mireanul trebuie să ajungă la aceleaşi înălţimi, când unul sau altul cade, rănile pe care şi le fac sunt aceleaşi.[8]


[1] Fac 1, 1 – 31.

[2] Fac 2, 18.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşte­rea copiilor, trad. şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 18.

[4] SORIN DUMITRESCU, Şapte dimineţi cu părintele Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 103 – 139.

[5] HENRYK SIENKIEWICZ, Quo vadis, Ed. Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 257.

[6] „Ceea ce îi deosebeşte pe oameni de sfinţi nu este orientarea faţă de cer, ci atitudinea faţă de corp. Cerul nu-l are nici un om, dar corp are orice sfânt. Este pentru oameni, cor­pul o problemă? În atât cât sunt bolnavi, da. Încolo, şi-l târâie cu inconştienţă. În sfin­ţenie, însă, el este o obsesie constantă” – cf. EMIL CIORAN, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Huma­nitas, Bucureşti, 1991, pp. 23, 27.

[7] A se vedea DAVID şi MARY FORD, Căsătoria, cale spre sfinţire. Vieţile sfinţilor căsăto­riţi, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001 (din care spre surprinderea noastră lipseşte exemplul Sfântul Grigorie de Nyssa, căsătorit în tinereţe cu Teosebia).

[8] Mt 7, 13 – 14; Lc 13, 24.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Viaţa firească şi viaţa suprafirească (Sâmbătă, Săptămâna a XI-a după Rusalii)
Viaţa firească şi viaţa suprafirească (Sâmbătă, Săptămâna a XI-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Sfinţii mărturisitori ardeleni

Sfinţii mărturisitori ardeleni

Biserica noastră îi prăznuieşte în fiecare an, pe data de 21 octombrie, pe sfinţii mărturisitori ardeleni, care au pătimit pentru credinţa lor în secolul 18. Sunt cinstiţi în mod deosebit în Transilvania iar pătimirea lor a fost cauzată de rezistenţa lor în faţa...

Reflecții asupra cultului divin

Reflecții asupra cultului divin

Scopul întregii educații catehetice, religioase a creștinului este acela de a-l introduce în Biserică, în trupul mistic al lui Hristos și să îl integreze în viața Bisericii, care este viața de har, de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, de unitate și progres duhovnicesc...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să...