Părintele Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan și Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul îngeresc al călugăriei.

În 1921 Părintele Paisie Olaru a fost închinoviat la Schitul Cozancea. Cozancea era un schit cu viață de sine, stareț fiind pe atunci ieromonahul Vladimir Bodescu. Povățuitor duhovnicesc l-a avut pe Părintele Calinic Șușu, un mare nevoitor al rugăciunii.

A fost destul de mult încercat de către stareț, dar gândul întoarcerii în lume și celelalte ispite ale începătorului în viața călugărească s-au stins încet-încet, prin deasa spovedanie. La numai un an de la intrarea în mănăstire, fiind foarte bolnav, fratele Petru a fost tuns în monahism, primind numele de Paisie.

Dorul de viața pustnicească pe care-l avea din tinerețe s-a aprins mai tare în urma vizitei pe care a făcut-o în mănăstirile din Munții Neamțului, între care și Sihla, în împrejurimile căreia a întâlnit mulți pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930 a venit la Sihăstria, cerând să fie primit în obștea mănăstirii sau să se retragă la Schitul Sihla. Neavând însă binecuvântarea egumenului său de la Cozancea, starețul Sihăstriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu îl primește.

În anul 1943 Părintele Paisie a fost hirotonit diacon, iar în 1947 preot și duhovnic de către episcopul Valerie Moglan. Deși proaspăt hirotonit, Părintele Paisie a primit o chilie aproape de biserică și a fost rânduit de la bun început la spovedania călugărilor și a credincioșilor care cercetau mănăstirea.

În toamna anului 1949, treizeci de călugări din obștea Sihăstriei, în frunte cu starețul lor, Părintele Cleopa, sunt trimiși la Mănăstirea Slatina cu misiunea de a reorganiza și revigora mănăstirea. Ca duhovnic, Părintele Paisie îl urmează pe Părintele Cleopa la Mănăstirea Slatina, întărind foarte mult obștea și povățuind credincioșii care începuseră să vină în număr mare.

În primăvara anului 1953, Părintele Paisie Olaru se întoarce la Sihăstria. Persecuția împotriva monahismului din anii 1959-1964 lasă Mănăstirea Sihăstria fără stareț, pe atunci Protosinghelul Ioil Gheorghiu, fără Părintele Cleopa, care se retrage pentru a treia oara în munți, și fără mulți călugări îmbunătățiți. Slujbele bisericești se desfășurau cu anevoie, din lipsă de slujitori, și toata greutatea apăsa acum pe umerii bătrânului duhovnic Paisie, care spovedea ziua și noaptea călugări și mireni, mângâia, îmbărbăta, dădea speranță tuturor, rugându-se lui Dumnezeu cu credință.

După 1964 situația mănăstirii s-a îmbunătațit foarte mult, Părintele Cleopa, întors din munți, s-a alăturat Părintelui Paisie și liniștea duhovnicească s-a pogorât din nou asupra Sihăstriei.

Între anii 1972-1985 Părintele Paisie a fost rânduit să întărească viața duhovnicească la Schitul Sihla. De mult voia părintele să se liniștească în locurile unde a sihăstrit Cuvioasa Teodora și alte sute și mii de sihaștri. În acest loc de pocăință și de întâlnire cu Dumnezeu, Părintele Paisie Olaru și-a înmulțit nevoințele. Toți ucenicii săi de atunci vorbesc despre rugăciunea sa neîncetată, la care se adăugau privegherea necontenită, postul și înfrânarea sa dintotdeauna, toate acestea împletite cu dragostea, smerenia și blândețea sa desăvârșită.

A trecut la cele veșnice în noaptea de 18 octombrie 1990.

Arhimandritul Ilie Cleopa a fost ucenic și prieten al părintelui. De la acesta se păstrează o scurtă descriere, care cuprinde întreaga viață închinată lui Dumnezeu și oamenilor:

„Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât sta la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucura. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire şi de oameni mari”.