Întreaga viață a Cuviosului a fost un vast Post Mare și o Golgotă a suferinței, cu nenumărate atacuri demonice, nimicite prin chemarea numelui lui Iisus. „Nemaiputând să se miște, spunea Gheronda Iosif Vatopedinul, – nici să se întindă din pricina bolii, stătea într-un fotoliu improvizat, plângând mereu deșertăciunea vieții sale. Își aștepta slobozirea din această viață ca pe cel mai fericit moment și murmura tropare de-ale morților atunci când îl chinuia respirația. Timp de aproape patruzeci de zile, ultimele din viața sa, n-a mâncat nimic, ci numai s-a împărtășit în fiecare zi și a gustat puțin harbuz.”
În Postul Mare, Sfântul Iosif nu făcea concesii. S-a străduit să împlinească rânduiala părinților îmbunătățiți, adăugând și mai multă asprime în petrecerea viețuirii monahale, făcându-i pe demoni să răcnească cumplit, atacându-l sub diferite forme. În mica lui sinodie, Postul Mare avea valențe eremitice, deoarece preocupările prioritare erau de natură niptică.
Arhimandritul Efrem Filotheitul descrie cu de-amănuntul primul său Post Mare după rânduiala Sfântului Iosif Isihastul și asceza înfricoșătoare, de neînchipuit: „În ajunul primului meu Post Mare, adică în Duminica Lăsatului de sec de Brânză, Starețul îmi spune:
-Vino aici, neghiobule! Știi că mâine începe postul?
– Știi ce înseamnă Post Mare aici, în Sfântul Munte? O s-o scoți la capăt? Eu, deși abia îmi târâiam picioarele, i-am răspuns: – Cu rugăciunile Sfinției Voastre…Când eram în lume posteam împreună cu mama mea.
-Lasă lumea, fiul meu, îmi spuse Starețul. Aici ce vei face? Ceea ce faci aici nu-i la fel cu ceea ce făceai acolo. Aici vei posti. Însă nu precum la Volos.
– Orice ar fi, nu-mi pasă.
– Aici nu este mâncare și pâine.
-Terci!, îi răspund eu.
-Da, doar cu sare și fără zahăr. Și asta o dată în zi. Dar și posmagul este cu măsură, nu cât vrei. Canonul este dublu, îndoite sunt și îndatoririle, privegherea este mai lungă. Primele trei zile nu vom mânca.
-Nu mă sperie, am zis eu.
-Ia să te văd! Numai gura e de tine?”
Cu râvna începătorului, ucenicul s-a aruncat în arena Marelui Post, cu convingerea că va birui foamea și toată istovirea acumulată din pricina îndatoririlor cotidiene. În Săptămâna Mare, așa cum mărturisea, nu mai putea. „Era primul an lângă Starețul. Mă durea stomacul și adeseori vomitam. Nu mai puteam să stau pe picioarele mele. Seara trebuia să-mi fac îndatoririle: mii de metanii, starea în picioare timp de zece ore în chilie, cu studiu duhovnicesc și Rugăciunea minții. Și toată ziua trebuia să păstrăm tăcere și să cărăm greutăți”.
Odată, Gheronda Iosif Vatopedinul și Efrem Filotheitul i-au cerut să le îngăduie să-i urmeze în nevoința postirii. Sfântul Iosif Isihastul i-a blagoslovit, dar cu convingerea că nu vor putea duce greutatea rânduielii postirii. Astfel, au început Marele Post cu avânt duhovnicesc și bărbăție. Mâncau o dată în zi, la ceasul al nouălea. Numeau „mâncare” cele 75 de grame de făină amestecată cu apă, coaptă pe plită. În vremurile noastre, postul implică atâtea dezlegări și variațiuni alimentare, încât pofta de carne sau lactate este diminuată până la refuzul celor de dulce în schimbul celor vegetale.
Arhimandritul Efrem a relatat momentul când, de la prea multă asceză, au cedat trupește (spre sfârșitul săptămânii a cincea a Postului): „Atunci, istovirea noastră s-a făcut deja simțită. Către sfârșitul acestei săptămâni, într-o zi nu ne-am mai trezit la ora rânduită, deși părintele Arsenie ne-a bătut în fereastră.
-Arsenie, a strigat Starețul, ce au micuții de nu se mișcă?
-Sunt bolnavi.
-Arsenie, nu fi naiv, nu au nimic. Dă-le numai puțină pâine și îndată se vor face bine.
Și într-adevăr, de îndată ce am mâncat puțin, ne-am revenit”
Se pare că Sfântul Iosif Isihastul a preluat această rânduială ascetică de la un alt părinte isihast îmbunătățit și lucrător al rugăciunii minții: ieroschimonahul Daniil de la Chilia Petru Athonitul (a nu se confunda cu Sfântul Daniil Katounakiotul, la care a ucenicit). Despre chipul duhovnicesc și lucrarea acestui mare neptic, scria: „Părintele Daniel era următor al Marelui Arsenie. Iubitor de tăcere, izolat de toți ceilalți, slujitor permanent. Șaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare, săvârșea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârșindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Liturghie săvârșită de el ținea trei ore și jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe, încât uda pământul acolo unde stătea.
Pentru aceasta nu voia ca vreun străin să fie de față când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu vedea lucrarea sa. Pe mine m-a primit după multe rugăminți. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos, în miez de noapte, cam trei ore, pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoșătoare și dumnezeiești lucrări. Îmi spunea un cuvânt-două de învățătură, ieșind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat și nu se mai arăta toată ziua. Întreaga lui viață a avut rugăciunea minții și priveghere de toată noaptea. De la el am luat și eu această rânduială și am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea era la Sfânta Liturghie ca un fulg. Și, până nu uda cu lacrimi locul unde slujea, nu încheia”.
O altă dimensiune a petrecerii Postului Mare în sinodia Cuviosului a fost tăcerea. A urât multa vorbire și a îngropat gândurile pentru a lăsa loc vederii lui Dumnezeu. „Starețul – relatează Arhimandritul Efrem Filotheitul – ne amintea mereu că păzirea gurii, adică păstrarea tăcerii întru cunoștință, trezește conștiința pentru Dumnezeu. Și ne mai spunea că, cu cât păstrăm mai mult tăcerea și ne nevoim să ne purtăm fără de îndrăzneală, cu atât ne cercetează darul lacrimilor”. Tăcerea este apogeul celor care L-au respirat pe Dumnezeu. E însăși viața isihastă în plenitudinea ei. Teologia și pedagogia Sf. Iosif pătrund în taina maturității duhovnicești a Părinților pustiei, a modurilor de formare aplicate în diferitele vetre monahale din monahismul antic. În eremitismul antic, tăcerea este zidul sufletului care protejează omul în fața săgeților celui viclean. O imagine folosită de către Avva Filimon, Avva Pimen și alții.
Această călătorie lăuntrică anevoioasă a fost un proces de părăsire a omului cel vechi și îmbrăcare în omul cel nou, hristificat, unit cu Duhul lui Dumnezeu prin retrăirea mistagogică a propriului botez.
Prin rânduiala sa, Sfântul Iosif Isihastul a urmărit să se apropie cât mai mult de tipicul vechilor pustnici din Muntele Athos. A reușit, dar a plătit cu sânge anii grei de nevoință, topindu-se trupește. În practica Sfântului Iosif Isihastul este concentrată toată tradiția Părinților filocalici, începând cu Sf. Isaac Sirul și culminând cu învățătura Sfântului Grigorie Palama.
