În vara anului al doilea al activităţii Sale, într-o zi, Mântuitorul însoţit de ucenici, plecând din Capernaum cu corabia, trecu pe ţărmul opus al lacului din ţinutul gerasenilor. Debarcând pe malul opus este întâmpinat de doi demonizaţi furioși, de care se temea întreagă populaţia locului. Îndeosebi, unul din ei era îngrozitor la vedere. Se purta complet gol, era plin de răni și striga ca o fi ară sălbatică. În zadar au încercat concetăţenii lui să-l domolească, legându-l. A rupt legăturile, refugiindu-se în peșterile malului stâncos, unde-și trăia nefericirea.
Văzând pe Mântuitorul, din depărtare au început să strige: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt, ce ai cu noi? Ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?” (Mt. 8, 29).
Iisus, apropiindu-Se, îl întreabă liniștit: „cum te numești?”. Îi răspunde demonizatul: „legiune”, este numele meu, căci suntem mulţi”.
În apropiere păștea o turmă mare de porci. Duhurile rele L-au rugat să nu le poruncească să se retragă în iad, ci să le permită să intre în porci. El le permite. Atunci ieșiră duhurile din demonizat, intrând în porci, și întreaga turmă compusă din vreo două mii se prăbuși în lac, pierind.
Păzitorii văzând acest lucru au alergat în oraș, anunţând cele întâmplate. Mulţime mare coborî la Mântuitorul și, văzând pe cei doi demonizaţi stând liniștiţi la picioarele Lui, fu cuprinsă de teamă și-L rugară să părăsească ţinutul.
Iisus Se îmbarcă în corabie. Demonizaţii Îl rugară să-i ia cu El. Le răspunse: „Întoarceţi-vă la casele voastre și spuneţi-le alor voștri ce lucruri mari a făcut Dumnezeu cu voi. Ei, ascultând, au vestit în întreg ţinutul Decapolei minunea făcută cu ei de Mântuitorul”.
Vindecarea demonizaţilor geraseni nu este prima și ultima minune de acest fel din viaţa pământească a lui Iisus. Evangheliștii ne mai vorbesc despre vindecarea unui demonizat în sinagoga din Capernaum, despre vindecarea unui alt demonizat orb și mut, vindecarea unui demonizat lunatic ș.a. Cu siguranţă, multe alte vindecări nici n-au fost înregistrate, după cum mărturisește Apostolul Ioan.
În descrierea tuturor acestor minuni observăm, pe de o parte, chinurile la care sunt supuși bolnavii posedaţi de duhurile rele, pe de altă parte, uriașa putere a Mântuitorului care numai prin cuvânt alungă duhurile, redând sănătatea fi zică și spirituală. Între minunile din această categorie, minunea din ţinutul gerasenilor ocupă un prim loc.
Niciunul din demonizaţii vindecaţi nu suferă atât de mult sub stăpânirea duhurilor rele, ca cei amintiţi aici. Dacă ceilalţi, numai din când în când trebuie să sufere efectul stăpânirii demonice, aceștia, și în special unul sunt permanent îngenuncheați sub jugul acestei puteri. El, nicicând nu este stăpân pe mintea și manifestările lui. Umblă gol, își biciuiește corpul până la sânge, strigă ca un disperat, nimic nu-l poate liniști, nici încercările pline de blândeţe ale neamurilor, nici cele mai drastice mijloace. Încătușat la mâini și la picioare, cu o putere supraomenească sfărâmă lanţurile.
E diavolul, puterea ce lucrează prin mădularele lui. Același [diavolul] îl mână departe de societatea omenească, în atmosfera de pustiu a unui cimitir părăsit. Câtă suferinţă de neînchipuit pe un biet om! Nenorocirea lui ne face să vedem ce înseamnă chinul unui sufl et ajuns prin păcat sub puterea iadului, chiar dacă acesta nu întotdeauna este exteriorizat. Și, vai, cât de mare este numărul acestor sufl ete! În stăpânirea diavolului nu este numai demonizatul, ci și atâţia alţi fraţi confraţi ai lui! Deși trupul lor este liber, cu sufl etul slujesc stăpânitorului acestei lumi. Au nu sunt vorbiți gadarenii de robia preocupărilor strict materiale? Nu sunt străini oricărui ideal superior de viaţă? Ce altceva înseamnă atitudinea lor faţă de Iisus. Le vine mântuirea, li se dă avertisment și tot nu înţeleg. De Mântuitorul se tem, își tem avutul, își tem o viaţă de inconștienţă. Prin ei, ca și prin fratele lor, simbol al robiei, vorbește același duh al răului care se teme de Dumnezeu. Același duh care stăpânește încă și azi în lume. Cu toate că sângele lui Dumnezeu Fiul s-a vărsat pentru scăparea omenirii din puterea lui, lipsa de înţelegere a sublimei jertfe, precum și lipsa unei conlucrări cu puterea duhului celui nou sălășluit în lume, ţine încă multe sufl ete în sclavia păcatului.
Când săracul nu se gândește la Dumnezeu, Îl dispreţuiește, în loc să-I ceară sprijinul; când cel bogat pe toate căile îngrămădește la averi, cum se poate vorbi de duhul lui Dumnezeu în lume?
Nicăieri puterea divină a Mântuitorului nu activează atât de pilduitor în vindecarea unui demonizat. Bolnavul este salvat, iar conaţionalilor săi li se dă un avertisment demn de luat în considerare.
Purtat de duhurile rele, nenorocitul întâmpină pe Iisus cu cuvintele: „de ce ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?” (Mt. 8, 29). Este o recunoaștere formală a puterii divine care le stă în cale. Puterea întunericului stă faţă în faţă cu puterea mai înaltă a dumnezeirii. O rezistenţă este imposibilă, înfricată de osânda ce-o așteaptă, părăsește terenul stăpânirii.
Întreabă Mântuitorul: „cum te numești?” Răspunde duhul: „legiune este numele meu” (Mc. 5, 9). Bietul om, în suflet și trup, pus în osânda atâtor chinuri. Dar iată Salvatorul! În faţa Celui mai Înalt, tiranul cere îndurare. Îl roagă să le permită să intre în turma de porci care păștea în apropiere. Le permite dar nu din milă, ci să dea tuturor gerasenilor o învăţătură.
Hristos învinge. Învinge puterea iadului cu puterea cuvântului. Iată-l pe demonizat stând liniștit înaintea Lui! Cel care numai cu câteva clipe înainte era spaima ţinutului, acum îngenunchează plin de fericire la picioarele Salvatorului. E fericit de dobândirea libertăţii. După atâta amar de vreme, a ajuns stăpân pe mintea și pe voinţa sa, stăpân pe faptele sale. Poate într-o rugă mută să mulţumească lui Dumnezeu pentru minunea făcută cu el, poate gândi la o nouă viaţă pusă în serviciul cerului. El, mai mult decât oricine, știe ce înseamnă păcatul și urmările lui. El a trăit din plin aici pe pământ chinurile iadului. El a avut fericirea să vadă coborându-i în sufl et și raiul. Voiește să-I urmeze lui Hristos ca ucenic. Dar nu, locul lui este aici. Aici unde a suferit, unde este cunoscut, să propovăduiască pocăinţa. Aici unde sunt atâţia posedaţi sufletește de demoni. Căci iată cât de legaţi sunt gherghesenii de bunurile lumești! În loc să se bucure de salvarea lui, un semen al lor, se întristează, sunt furioși pentru pierderea lor materială. Un suflet omenesc le este mai lipsit de valoare decât niște porci. În loc să îngenuncheze și ei alături de el la picioarele lui Hristos, rugându-L să mai zăbovească în orașul lor, cer ca să plece, temându-și avutul. Ei nu înţeleg cu ce binefacere i-a învrednicit cerul, ei nu înţeleg că în schimbul unor pierderi materiale li se oferă sănătatea sufletească; mai mult chiar: libertatea.
Minunea făcută cu demonizatul s-a repetat încă de atâtea ori. Nu s-au înregistrat oare atâtea inexplicabile reveniri din noroiul păcatelor la o viaţă plină de cel mai imaculat idealism creștin? Le înregistrăm și azi. Cerul voiește să stăpânească pământul. Și iarăși, câte pilde zilnice nu ni se dau, precum s-a dat gadarenilor. Nu avem atâtea exemple de zădărnicia bunurilor materiale?
Hristos, neobosit, bate la ușa sufletului nostru. S-o deschidem cu bucurie, ca duhurile rele să iasă, iar El să ne stăpânească.
Din chinurile și fericirea demonizatului să învăţăm a fi ceea ce trebuie să fim și a ne elibera de ceea ce suntem.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Vindecarea demonizaţilor din ţinutul Gerasenilor”, în Renașterea XIV (1936), nr. 26, p. 3.
