Activitatea Mântuitorului se desfășoară aproape exclusiv în ţinuturile Palestinei locuite de iudei. E și firesc, prin revelaţia divină a Vechiului Testament iudeul trebuie să fie pregătit sufletește pentru primirea și înţelegerea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate cestea, evangheliștii înregistrează câteva excepţii. Una dintre ele este traversarea lacului Ghenizaret și debarcarea în apropiere de orașul Gerasa, populat în majoritate cu păgâni. Faptul e semnificativ. Și păgânii sunt cuprinși în programul mântuirii. Și lor li se va vesti cuvântul dătător de viaţă, coborât din ceruri. Și pentru ei, deopotrivă, se varsă sângele Mântuitorului pe cruce.

Abia debarcat pe ţărmul pustiu și stâncos, Iisus este întâmpinat de un demonizat. Înfăţișarea lui e groaznică, complet gol, cu răni adânci pe întreg corpul, răcnind ca o fi ară și ameninţând.

„Ce ai cu noi Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Cel Prea Înalt? Pentru ce ai venit să ne muncești înainte de vreme?” (Lc. 8, 28). Sunt cuvintele cu care se apropie de Domnul. Pe apostoli i-a prins frica. Mântuitorul însă, întreabă pe nenorocit: „Cum te numești?”. I se răspunde: „Legiune”. E rugat să nu-i arunce în iad, ci să le dea voie să intre în turma de porci ce păștea pe ţărmul mării. Ruga le-o ascultă. Nenorocitul e scăpat de stăpânirea diavolului, se liniștește; blând și umil se târăște în genunchi la picioarele Învingătorului.

Opera distrugătoare a duhurilor alungate se continuă prin prăvălirea turmei în mare.

Iisus nu apucă să propovăduiască Gerasenilor. Aceștia, înfricaţi de minunea Lui, care le-a produs o pagubă materială, Îl roagă să le părăsească ţinutul. Rămâne între ei doar amintirea prezenţei Lui și pilda vie a victoriei cerului asupra iadului, binelui asupra răului, în persoana îndrăcitului vindecat.

Numărul îndrăciţilor vindecaţi de Mântuitorul e destul de mare. Minunea din ţinutul Gerasenilor, întâi este clasată ca prima din această categorie.

Niciunde puterea de stăpânire a iadului nu se exteriorizează atât de plastic în viaţa unui om; niciunde, micimea iadului în faţa puterii divine nu iese atât de bine în relief; niciunde nu ni se dă un atât de autentic tablou al unei mulţimi posedate sufletește de puterile întunericului, precum în această pericopă evanghelică.

Îndrăcitul gerasean e mânat de duhurile rele în singurătatea mormintelor pustii. E crud faţă de sine și faţă de semeni. Se biciuiește cu pietre până la sânge, este o spaimă pentru trecători. Cu priviri tulburi de nebun, cu răcnetul de fi ară, aleargă fără a-și găsi odihna printre stânci. E imaginabilă o suferinţă mai mare în viaţă? Se poate asemăna chiar cea mai crudă pedeapsă cu această chinuire de fiecare clipă? Iată ce înseamnă jugul întunericului! Iată dezvelirea unui colţișor din viaţa iadului!

Neasemănat mai crudă va fi  viaţa celor condamnaţi la munca veșnică. Crudă prin intensitate, crudă prin durabilitate. A suferi tot ce închipuirea răului personifi cat poate iscodi, a suferi fără nădejde, a suferi în veșnicie.

Uriașă ne pare puterea diavolului activă în cel posedat. Ei i se supune, fără rezerve, omul în întregime. De ea se înspăimântă populaţia unui oraș.

Vai, însă, cât de mică e în faţa Mântuitorului! Cel puternic simte prezenţa Celui atotputernic. Ce lamentabilă atitudine în cuvintele: „Doamne nu ne alunga în adânc, ci lasă-ne să intrăm în turma de porci!” (cf. Mt. 8, 31). Victoriosul în lupta cu omul, incapabil de rezistenţă, cere milă Aceluia care deplânge soarta omului căzut.

Iadul e incapabil să dispute cerului stăpânirea pământului. Sprijinul cerului înseamnă singuritatea expulzării absolute a iadului în lume. Prezenţa Mântuitorului este salvarea îndrăcitului îngenuncheat la picioarele Lui.

Poate fi o mai mare mângâiere pentru omenirea dornică de mântuire? Mai poate cineva căuta ajutor împotriva răului în afara Mântuitorului? Se mai poate cineva îndoi de reușită în tendinţa spre supremul ideal, având alături pe Hristos?

S-ar părea că Cel puternic se lasă înșelat de ruga diavolului. Îi pemite intrarea în nenorocitele dobitoace, cauzând pagube însemnate gerasenilor. Înţelepciunea omenească judecă astfel faptele. Dimpotrivă, după planul înţelepciunii divine, se salvează un om de la pieire, se pedepsește iadul, se dă un avertisment unei mulţimi prinse în reţeaua diavolului, se reliefează marele pericol al înstăpânirii lui în sufletele omenești.

Prin prăbușirea turmei în adânc, se alarmează locuitorii orașului. Vin la Iisus. Văd în genunchi, la picioarele Lui, pe semenul lor de care le era teamă. Se pot convinge de marea minune petrecută. Nici unul nu-I mulţumește. Nici unul nu se bucură de salvarea unui suflet și privesc încruntaţi, Îi cer să părăsească ţinutul; Îi poruncesc ameninţători. Sufl etul le este la pierderea materială. Ce prilej de dezvelire a simţămintelor lor! Inconștienţi, dau examenul vieţii. Rezultatul mâhnește pe Mântuitorul. Îi părăsește, plângându-le de milă. N-au găsit dorul după lumina divină. Cuvântul n-ar fi înţeles. Se lasă o mustrare permanentă, e prezenţa celui salvat în mijlocul lor. Cetăţenii geraseni sunt oglinda milioanelor de oameni îndrăciţi sufletește, străini năzuinţelor superioare reclamate de fiinţa adâncă a sufletului uman. Sunt prototipul nostru, al celor câţi ne fărâmiţăm viaţa în preocupări mărunte de ordin material, al celor câţi confundăm idealul veșnic cu onoruri temporale, bunuri trecătoare, plăceri materiale; al celor câţi ne complacem a gusta fără scrupule tot ceea ce pământul ne oferă; al celor lipsiţi de conștiinţa unei meniri superioare, unor tendinţe de spiritualizare a vieţii, unei pregătiri îmbinate cu jertfe pentru viaţa de mâine. Toţi câţi suntem lipsiţi de puterea rezistenţei, târâţi de curenul vremii, ne lăsăm amăgiţi de promisiunile păcatului, stricând natura noastră până la totala înrăire, până la definitiva supunere puterii stăpânitoare a iadului.

După clasicul avertisment dat gerasenilor, putem noi lăsa pe Hristos să plece dintre noi, fără a-I cere sprijinul, fără a ne pune sub ocrotirea Lui în faţa puterii diavolului? Ne mai putem înșela asupra valorii vieţii? Mai putem râvni o zi de plăceri de îndoielnică calitate, în schimbul unei veșnicii de fericire. Mai putem promova interesele răului în lume care aduc numai suferinţe? Nu. Să nu fie! E iraţional, e nebunie, e crimă faţă de noi înșine.

Precum îndrăcitul salvat de la pieire a îngenuncheat la picioarele Mântuitorului, astfel și noi să alergăm la El, să-I cerem sprijinul, să ne supunem voinţei Lui, să fim o oaste conștientă ce luptă pentru triumful binelui și încătușarea puterilor întunericului în adâncurile iadului, să fim „gerasenii care Îl roagă pe Iisus să-i înveţe, să-i vindece de neputinţele trupești și sufletești”.