După ce Mântuitorul a învăţat mulţimea în celebra Predică de pe Munte, reveni în Capernaum. Aici locuia un sutaș roman, care pentru blândeţea și spiritul lui de dreptate era foarte iubit de populaţia iudaică. Deși formal nu primise monoteismul iudaic, era un admirator și închinător al Dumnezeului Celui adevărat. Acestui Dumnezeu, din propria avere Îi clădi casă de închinăciune.

De câtăva vreme un slujitor al lui era grav bolnav. Îl iubea îndeosebi pe acesta, de aceea suferea alături de suferinţa lui.

Auzind că Iisus S-a reîntors în oraș și convins de puterea Lui divină, călcând peste prejudecăţile conaţionalilor săi, prin prietenii săi iudei apelează la ajutorul Lui. În acest apel este cuprinsă toată dragostea lui de stăpân faţă de sluga lui în suferinţă, toată umilinţa lui impunătoare și credinţa neţărmurită în eficacitatea intervenţiei lui Hristos. Este exteriorizarea unui suflet mare, pătruns de duhul divinelor însușiri, a iubirii, credinţei și nădejdii.

Mântuitorul îl înţelege. Deși venit în lume în primul rând pentru fiii poporului Israel, întinde mâna de ajutor cerută de sutaș. Ba ce-i mai mult, când acesta Îl roagă să nu se mai ostenească a veni în casa lui, ci numai să poruncească bolii să părăsească pe servul său, Iisus îl învrednicește de o deosebită distincţie, zicând celor ce-L însoţeau: „adevăr zic vouă, atâta credinţă n-am găsit nici în Israel” (Mt. 8, 10). Iar ca o concluzie generală cu caracter profetic din acest fapt, adaugă: „Drept aceea, spun că mulţi de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și Iacob în împărăţia cerurilor, iar fi ii împărăţiei vor merge în întunericul cel mai din afară; acolo va fi  plângerea și scrâșnirea dinţilor” (Mt. 8, 11).

Sutașul, prin însușirile lui personale, prin cuminţenia înţelegerii și trăirii vieţii, prin credinţa cu care se apropie de Hristos, Îi câștigă dragostea și obţine ajutorul Lui. Deși păgân prin origine, se fixează ca o pildă demnă de urmat pentru toţi câţi râvnesc după dragostea și ajutorul divin.

Din viaţa sutașului avem atât de puţine date, totuși destule ca să-i apreciem însușirile. Fără îndoială, în primul rând, e plin de modestie, e umil. Numai prin prisma acestei calităţi înţelegem faptul înregistrat de evangheliști. Deși în serviciul despotului Irod Antipa, având la dispoziţie un număr de soldaţi în subordine, stăpân pe avutul și liniștea populaţiei din Capernaum, e lipsit de mândrie. În oficiu e plin de blândeţe în familie, e iubitor; în societate e modest.

Umilinţa lui retușează asprimea ordinelor ce caracterizează firea conducătorului destinelor Galileii, păstrând liniștea în sânul unui popor îngenuncheat și dornic de restabilirea libertăţii și puterii pe care le-a cunoscut; umilinţa îi inspiră dragostea nemărginită faţă de servii săi, umilinţa este izvorul credinţei lui în Dumnezeu, în ciuda rătăcirilor în care s-a născut și a vieţuit în mijlocul conaţionalilor săi.

Ce timbru specific imprimă această singură însușire a unui suflet! Ea face dintr-un opresor al semenilor, un iubitor de oameni; dintr-un stăpân neîndurat, un părinte; dintr-un ateu sau indiferent religios, un credincios.

În solul sufletesc al umilinţei se plămădește și dezvoltă credinţa în Dumnezeu.

Sutașul venit în Galileea, din mediul rătăcirilor păgâne, aduce cu sine un suflet gol și bolnav. Umilinţa îi deschide ochii sufletești care văd în viaţa religioasă a naţiunii iudaice adevărul descoperit.

Flămând de adevăr, se hrănește cu el. Zi cu zi, din cuvintele înţelepte ale Scripturilor sfinte, sufletul lui desprinde maiestatea fiinţei divine. Descoperă pe Dumnezeu după care a râvnit atâta. Se miră cum nu L-a observat în juru-i, când tot ce-l înconjoară, despre El îi vorbește. Și crede în El ca creator, conservator și diriguitor al universului. Crede cu toată tăria orbului în Cel ce i-a dăruit lumina. Îl slăvește prin gândire, cuvânt și faptă.

Ce altceva este identifi carea lui Iisus cu Fiul lui Dumnezeu, decât pecetea credinţei în gândire? Faptele Lui minunate care i-au ajuns la cunoștinţă, cuvintele Lui pline de adevăruri veșnice, în mintea lui îl ridică deasupra rabinilor timpului, Îl transpun în lumea existenţelor supranaturale, Îl întrupează în fi inţa lui Mesia Cel așteptat de iudei.

Credinţa în Dumnezeu rodește în mintea sutașului credinţa în dumnezeirea lui Hristos.

Ce altceva este apelul adresat Mântuitorului, decât aceeași credinţă exprimată făţiș spre rușinarea celor care se mai îndoiau încă de El? Ea se ridică pe o înălţime încă necunoscută vremii, în cuvintele: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea” (Mt. 8, 8).

Același credincios rămâne și în fapte. Cunoaștem una singură. Zidește o sinagogă în Capernaum. Este însă un simbol al credinţei faţă de Dumnezeu și iubirii deaproapelui. Numai credinţa justifică asemenea jertfă. Numai ea oferă semenilor posibilitatea materială a cultului public.

Dar cum poate fi explicată dragostea cu care îl înconjoară iudeii, dacă nu prin mulţimea faptelor anonime, pentru noi, izvorâte din credinţă? Și Irod a zidit templu lui Dumnezeu. Era totuși urât de iudei.

Credinţa sutașului este apreciată și răsplătită de Mântuitorul. Apelul îi este ascultat. Servul lui e salvat pe patul morţii.

Din lumina vieții sutașului clădită pe temeiul umilinței și credinței în Dumnezeu să luăm și noi lumină. E singura lumină care ne ferește de cădere și nimicire. Ea ne duce la posibilitatea realizării cuvintelor profetice ale Mântuitorului: „De la răsărit și de la apus vor veni mulţi și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacob în împărăţia cerurilor” (Mt. 8, 11).

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Vindecarea servului sutașului din Capernaum”, în Renașterea XIV (1936), nr. 25, pp. 2-3.