După cum ne mărturisește evanghelistul Matei în cap. IV, 23, Iisus străbătu întreagă Galileea, predicând în sinagogi și vindecând tot felul de boli. Punctul de plecare în aceste călătorii misionare întreprinse în diferitele părţi ale provinciei, era Capernaum, oraș așezat pe ţărmul nordic al lacului Ghenizaret, în drumul comercial care lega Damascul cu Ţara Sfântă și Egiptul.

Într-o zi, drumeţii care veneau spre oraș, vestiră că Mântuitorul se întoarce dintr-o astfel de călătorie, după o absenţă mai îndelungată. Din gură în gură, vestea se răspândi în întreg orașul și multă mulţime se adună, umplând strada din faţa casei unde locuia El, de obicei. Populaţia săracă a orașului și dornică de învăţătură Îl slăvea. Erau amestecaţi, însă, prin mulţimea ce-L aștepta, și farisei, și învăţători ai legii, veniţi chiar din Ierusalim. Aceștia, temându-se de prea marea popularitate a Mântuitorului, Îl dușmăneau. Sub aspectul evlaviei și al zelului faţă de observarea legii, pândeau orice cuvânt ieșit din gura Lui, orice faptă săvârșită, au doară Îl vor putea prinde cu ceva. De astă dată, le-a fost dat nu numai să audă ceva important, ci să și vadă ceva minunat, căci puterea divină s-a revelat într-o acţiune binecuvântată a lui Iisus.

Să ne amestecăm și noi cu sufletul în mulţimea care aștepta pe Domnul și să privim la acel exemplu de manifestare a puterii Lui asupra unui bolnav incurabil de ani de zile.

Întâi, puterea divinului Mântuitor salvă sufletul slăbănogului adus cu patul înaintea Lui. Apoi îi vindecă trupul, ca dovadă că Lui Îi este dat a mântui sufl etele.

I

Pe când Iisus predica mulţimii care-L așteptase cu nerăbdare, iată, patru bărbaţi aduceau cu patul pe un slăbănog. Felul acestei boli nu este lămurit mai de aproape, însă expresia „slăbănog” ne spune îndeajuns. Bietul om nu se mai putea folosi de membrele sale, era avizat să zacă pe pat și să fie îngrijit de cei din jur, o situaţie destul de critică pentru un om sărac. Avusese norocul să găsească niște oameni miloși care să-l aducă cu patul. E de ajuns să privim numai acest gest al lor pentru a ne convinge de bunătatea sufletelor lor. Căci nu numai că l-au adus până la casa unde era Mântuitorul, ci au căutat orice mijloc pentru a pătrunde la El. Dacă prin mulţime n-au putut străbate, n-au disperat. Iubirea faţă de slăbănog i-a făcut inventivi și îndrăzneţi.

S-au suit cu pat cu tot pe treptele care duc spre acoperiș [trepte care la cele mai multe case cu parter din orient, urcă din stradă], și de acolo, cu funiile, au lăsat pe bolnav în mijlocul mulţimii, tocmai la picioarele Mântuitorului, lucru posibil în urma felului cum erau construite casele în Palestina.

Într-adevăr, fapta lor inventivă poate fi considerată ca un act de eroism în iubirea faţă de alţii și un act de eroică încredere în ajutorul Domnului.

Iisus fu frapat de tăria și intrinsecitatea acestei manifestări de credinţă, și de aceea, îndreptându-Și privirea spre slăbănog, îi zise: „Bucură-te, fi ul Meu, păcatele tale îţi sunt iertate!” (Mc. 2, 5).

Bolnavul așteptase, în primul rând, vindecarea trupească și i s-a dat vindecarea sufletească. Fiul lui Dumnezeu a devenit om nu pentru a mântui trupurile, ci sufletele. Astfel L-au vestit profeţii, astfel – îngerul. Dar bolnavul, desigur, a suferit adeseori povara păcatelor, cât și a bolii.

De câte ori, în nopţile lungi de veghere, adormindu-i pentru un moment suferinţele trupești, nu-i va fi  defilat pe dinaintea ochilor întreg cortegiul faptelor din trecutul vieţii lui? Atunci va fi  simţit și povara greșelilor din trecut și cu buzele uscate de suferinţă va fi  exclamat: „Îndură-te de mine, o, Doamne!”

Acum, tocmai în faţa Mântuitorului, i-a apărut ca din senin icoana vieţii lui trecute și simţământul amarnic al nevredniciei lui, de a aștepta mântuirea de la Fiul lui Dumnezeu. Aceasta îi umplu deodată sufletul.

Cel ce știe citi în suflete, citi acest simţământ și spuse spre mirarea mulţimii: „Bucură-te, păcatele îţi sunt iertate!” Păcatele le putea ierta Mântuitorul numai acelora care se pocăiau. Dacă acestuia i le ierta, inspirându-i curaj, înseamnă cât de grea era boala sufletească faţă de cea trupească. Mângâierea și puterea divină îi și pătrunse în suflet, nu se mai îndoia nici un moment, fiind convins că în scurt timp va auzi și cuvintele: „Scoală-te, ia-ţi patul tău și umblă!”

II

Mântuirea sufletului său, slăbănogul o obţinuse și știa să aprecieze acest bun. Pentru aceea, Iisus voia să-i dăruiască și sănătatea trupească. Fu și mai mult îndemnat la acest lucru prin atitudinea fariseilor și învăţaţilor. Când Mântuitorul rosti cuvintele: „iertate îţi sunt păcatele tale”, aceștia își ziceau în sine: „cine este El, de poate ierta păcatele?”. Numai singur Dumnezeu poate acest lucru, „El blasfemiază pe Dumnezeu”. Orice cuvânt ieșit până atunci din gura lui Iisus era o dovadă de sfinţenie, iar faptele minunate săvârșite cu atâtea ocazii întăreau această notă caracteristică. Blasfemie erau acuzele fariseilor, căci dacă nu voiau să recunoască, după atâtea semne, că este Fiul lui Dumnezeu, trebuiau cel puţin să recunoască că El este Dumnezeu. Dumnezeu L-a încredinţat cu o misiune, iar dacă iartă păcatele, face acest lucru cu atotputernicia divină.

Dacă fariseii nu îndrăzneau a-și exprima cugetele de teama poporului, face acest lucru Iisus. Le arată astfel că, pentru El, nu este ascunziș în sufl ete. „Pentru ce – îi întreabă El – cugetaţi cele rele în sufletele voastre?” (Mt. 9, 4); „Gândiţi-vă, ce este mai ușor a zice: iertate îţi sunt ţie păcatele tale sau a zice: scoală-te, ia patul tău și umblă?” (Mt. 9, 5).

Accentul în această întrebare stă pe „a zice”, căci a ierta păcatele și a face o minune, pentru Mântuitorul, este o acţiune la fel de ușoară. Pentru oameni apare cu mult mai grea, a zice: „scoală-te, ia-ţi patul și umblă”, decât a zice „iertate îţi sunt păcatele”. Și pentru ce oamenii consideră vindecarea trupească mai grea, e natural. Realizarea cuvântului, în acest caz, trebuie să se vădească momentan într-o formă accesibilă simţurilor, pe când iertarea păcatelor este o acţiune internă, invizibilă.

Iar dacă a face o minune, vindecând prin puterea cuvântului o boală trupească, este după părerea omenească mai greu, atunci văzând împlinindu-se cu exactitate o astfel de minune, pot să se convingă că și vindecarea sufl etească, considerată ca cea mai ușoară, s-a putut realiza.

Astfel, zise Iisus slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul și mergi la casa ta”. Acesta îndată se sculă și plecă, lăudând pe Domnul (Lc. 5, 25). Vindecarea corporală a slăbănogului fu, deci, o clară dovadă că Mântuitorul poate ierta și păcatele oamenilor.

III

Minunea fu făcută în faţa întregii mulţimi, care se umplu de acea teamă pe care o simţeau în faţa supranaturalului. Zicea, deci, fiecare ducându-se spre casa sa: „Azi am văzut ceva nemaivăzut”.

Da, poporul avea dreptate, căci Mântuitorul arătându-Și puterea în a ierta păcatele omenești, voi ca această putere s-o introducă pentru toate timpurile în Biserica Sa ca pe o Sfântă Taină.

În seara zilei învierii Sale din morţi, apăru [înaintea] Apostolilor, salutându-i cu cuvintele: „Pace vouă”, iar apoi le zise: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl” (deci cu același scop) – „vă trimit și Eu pe voi”. Iar apoi suflă asupra lor, continuând: „Primiţi Duh Sfânt! Cui veţi lăsa păcatele, acelora vor fi  lăsate, iar cui le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Cu aceste cuvinte, Mântuitorul a instituit Taina Pocăinţei, iar noi trebuie să preamărim pe Dumnezeu Care a dat oamenilor atâta binecuvântată putere.

Cea mai frumoasă mulţumire pentru această binefacere este, fără îndoială, primirea demnă a acestei sfinte Taine. Cazul slăbănogului ne poate fi un bun îndemn. Iată, el era bolnav greu, și trupește, și sufletește. A insistat să fi e dus în faţa Mântuitorului și a obţinut vindecarea.

Și între noi sunt cu miile care suferă de boala sufletească a slăbănogului. De ce n-ar veni și ei în casa Domnului cu sufletul deschis, cu credinţa tare. Hristos îi vede cu aceeași ușurinţă cu care a zis celui din Capernaum: „Iertate îţi sunt păcatele tale!”, le va zice prin urmașii săi: „Bucuraţi-vă, păcatele voastre vor fi  iertate!”.

 M(unteanu) (Liviu Galaction), „Vindecarea slăbănogului din Capernaum”, în Renașterea VI (1928), nr 28, pp. 2-4.