Revenind Mântuitorul în Capernaum din călătoria misionară întreprinsă prin diferite centre ale Galileii, este așteptat de mult popor. Casa în care se adăpostește este înconjurată încât și circulaţia pe stradă devine imposibilă. Bolnavi de toate categoriile încearcă să se apropie de El, implorându-I ajutorul.
Pe o targă, patru inși aduc un slăbănog care nici nu se putea mișca. De ani de zile fusese ţintuit la pat și nicio putere omenească nu i-a putut aduce ameliorare. Auzise de minunile lui Iisus și în suflet i s-a înfiripat nădejdea însănătoșirii. Credea în tot ceea ce se spunea despre El și voia cu orice preţ să-L vadă. A rugat pe cei din jur cu atâta stăruinţă, încât este adus la El.
Cu multă greutate, prin rândurile strânse ale mulţimii, purtătorii slăbănogului se strecoară până la intrarea casei unde propovăduia Mântuitorul. De aici, orice înaintare era imposibilă. Stăruinţele poruncite de nădejdea aproape de împlinire a bolnavului, precum și dorinţa sinceră de a-i ajuta, a celor din jur, găsesc o admirabilă soluţie. Îl urcă pe acoperișul casei și, de acolo, cu frânghiile îl lasă la picioarele lui Iisus. Se face o liniște de mormânt. Mântuitorul Își întrerupe vorbirea și privește cu milă și dragoste la cel adus. Îl pătrunde în suflet, citește în el ca într-o carte deschisă. Îl găsește plin de credinţă și nădejde. Se milostivește spre el, în faţa atâtor concetăţeni ai Săi, îl învrednicește de fericirea recoltării fructelor credinţei. Nădejdea îi este satisfăcută. Îi zice: „Mângâie-te, fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Mt. 9, 2). Un murmur indescifrabil freamătă în rândurile celor necredincioși. „Cine este Acesta care Se crede pe Sine în măsură a ierta păcatele oamenilor? El a rostit hulă împotriva lui Dumnezeu” (Mt. 9, 3). „Legea” spune că hula trebuie pedepsită cu moartea.
Sărmani orbi sufletește! Voi nici nu vedeţi că Dumnezeu a coborât în mijlocul vostru! Sunteţi martori la minunile Lui, I-aţi sorbit de pe buze cuvinte ale înţelepciunii divine și tot vă îndoiţi. De ce nu pricepeţi că un semen al vostru nu poate fi ceea ce este Iisus? Într-atât sunteţi de departe de Dumnezeu și faptele Lui, încât sunteţi condamnaţi a vă sfârși în necredinţă. Nu-L înţelegeţi, fiindcă numai credinţa e pătrunsă de lumina adevărurilor transcendente.
Iată, slăbănogul nu-i deloc uimit. Dimpotrivă, pe buze îi înflorește zâmbetul fericirii. A auzit cuvintele mângâietoare, mai mult decât atât, simte mângâierea. A nădăjduit în însănătoșirea trupească, a obţinut un bun superior, sănătatea sufletească. Ca nimeni altul din cei prezenţi, știe ce însemnează chipul lăuntric pentru păcate. De câte ori, în nopţile de veghe, nu i-au defi lat acestea în toată urâţenia lor, tulburându-i sufletul. A suferit din cauza durerilor trupești, dar era îngrozit de durerile păcatelor. De câte ori n-a rostit rugi pline de căldura cerului, ca să-l dezlege de suferinţă? Acum e dezlegat. Slăbiciunea trupească nu-l mai mâhnește, nici nu-l mai poate împiedica să fie fericit.
Mântuitorul însă, pe nimeni n-a miluit pe jumătate. Slăbănogul a meritat prin căinţă iertarea păcatelor, merită și sănătatea trupească. A fost adus pe patul suferinţei, se va întoarce pe picioarele sale.
E necesară noua acţiune minunată și pentru necredinţa celor ce s-au răzvrătit. Niciun mijloc nu-i neglijat de Hristos pentru a câștiga sufletele pentru mântuire. Acestora trebuie să le arate că n-a vorbit hulă, iertând păcatele. N-a vorbit din inconștienţă și mândrie, ci satisfăcând cererile unui credincios în ordinea importanţei lor. Spre aceștia îndreptându-Și privirea, continuă: „Ce credeţi voi că e mai ușor – a zice cuiva: iartă-ţi-se păcatele; sau a zice: ia-ţi patul și umblă?” (Mt. 9, 5).
Astfel, se pune în faţă toată goliciunea judecăţii lor întunecate. Se dă un avertisment tăios pentru atitudinea lor pripită, doveditoare de rea credinţă. Căci nu realitatea a format concepţia lor despre Iisus, ci ideile preconcepute și absolut false despre personalitatea lui Mesia.
Pe același ton dojenitor, continuă: „Pentru ca să știţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, zice acestuia: scoală-te, ia-ţi patul și du-te la casa ta!”. Bolnavul s-a sculat și mulţumind, a părăsit pe Mântuitorul (Mt. 9, 6-7).
Au înţeles și necredincioșii măreţia minunii, lăsându-se întorși din drumul rătăcirii? Nu ni se spune. Un lucru știm: majoritatea covârșitoare a celor ce au văzut, preamăreau pe Dumnezeu (Mt. 9, 8).
Evenimentul descris de evangheliști, în ansamblul lui, pentru noi este un puternic argument de credinţă în natura divină a lui Iisus. Privit în componentele lui însă, ne oferă și importante adevăruri. Pentru zilele noastre, demn de reţinut este în special cel exprimat în cuvintele adresate de Iisus bolnavului: Mângâie-te, păcatele tale îţi sunt iertate!” (Mt. 9, 2).
Mângâierea absolută rezultă numai din curăţirea de păcate. Iată ce nu știm noi, câţi din zori până în noapte ne străduim după aur și argint, comoditate, mărire și putere. Iată ce nu știe lumea modernă, care în mândria descoperirilor ei crede că urmează drumul fericirii. Și, vai, cât se înșeală! Poate fi fericire în ciuda tuturor străduinţelor, când păcatul roade ca un vierme la clădirea vieţii noastre deșarte? Unde e păcat, e și mânia cerului. Iar mânia, mânie varsă pe pământ. Poate pământul sfida cerul? Poate omul dispreţui legile adânci ale rosturilor lui în lume? Au doară s-a putut clădi turnul Babel care să înfrunte pedeapsa divină?
E nebunie curată a cugeta viaţa modernă neînfricată de păcat, ducând la fericire. O, fericire, ce ideal frumos, dar cât de greșit înţeles! Câte drumuri s-au pornit spre tine, în realitate unul singur te ajunge, e drumul vieţii imaculate – lumină din lumina dumnezeirii.
Păcatul îţi schimonosește figura. Te urăște că nu se poate apropia de tine. Mângâierea vestită de Hristos bolnavului este fericirea ajunsă prin iertarea păcatelor.
Aceasta-i fericirea reală și unică. Spre ea, numai prin căinţă – căinţa izvorâtă din credinţa în Dumnezeu și îndurarea Lui faţă de noi. Căinţa, căutaţi-o voi, oameni, căinţa citită de Mântuitorul în sufletul slăbănogului și toate se vor adăuga vouă.
Căinţa este piatra preţioasă a sufletului apreciat de Dumnezeu. Căci dacă nu este un om lipsit de păcat, căinţa este arma menită a-l învinge. Căinţa să ne mâne pașii la Hristos, ca și noi să obţinem mângâierea iertării. El este și azi activ. Lucrează prin darul Său activ în Sf. Taină a Mărturisirii.
Hristos ne poruncește: înţelegeţi și trăiţi adevărul; căinţa în mărturisire este temeiul fericirii.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Vindecarea slăbănogului din Capernaum”, în Renașterea XIV (1936), nr. 27-28, pp. 6-7.
