Evanghelia zilei: Mc 12, 1 – 12
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a aşezat în ea teasc, a clădit un turn de pază şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Iar la vremea roadelor a trimis la lucrători un slujitor, ca să primească de la ei partea sa din rodul viei. Dar ei, punând mâna pe el, l-au bătut şi i-au dat drumul fără nimic. A trimis la ei, a doua oară, alt slujitor; dar şi pe acela, lovindu-l cu pietre, i-au spart capul şi l-au izgonit cu ocară. Din nou a trimis pe altul, dar şi pe acela l-au omorât; apoi a trimis pe mulţi alţii, din care pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Mai avea însă şi un fiu iubit al său şi, în cele din urmă, l-a trimis şi pe el la ei, zicând: se vor ruşina de fiul meu. Dar lucrătorii aceia au zis între ei: acesta este moştenitorul; veniţi să-l ucidem şi moştenirea va fi a noastră. Atunci au pus mâna pe el, l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie. Ce va face acum stăpânul viei? Va veni şi va nimici pe lucrătorii aceia şi via sa o va da altora. Oare, nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: piatra, pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie pusă în capul unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri. Ei căutau să-L prindă, căci pricepuseră că împotriva lor spusese pilda aceasta, dar se temeau de popor şi de aceea, lăsându-L, s-au dus.
„Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu”
Pilda lucrătorilor viei, folosită de Domnul Hristos pentru a arăta necredinţa fariseilor, este un rezumat al istoriei poporului ales. Se spune în această pildă că un om a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Şi la vreme roadelor, a trimis o slugă ca să ia de la lucrători din roadele viei. Dar nu a primit nimic. Şi a trimis mai multe slugi, dar lucrătorii au făcut cu ele ce au vrut: pe unele bătându-le, iar pe altele ucigându-le. În cele din urmă a trimis la lucrători pe fiul său iubit zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Dar acele slugi neruşinate l-au prins, l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie. La urmă a venit stăpânul viei aceleia, i-a pierdut pe lucrători, iar via a dat-o altora.
Pilda, cu mici diferenţe, o găsim şi la proorocul Isaia, în capitolul al V-lea al cărţii sale, unde vorbeşte despre via neroditoare:
„Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un teasc. Şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă. Şi acum voi, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea. Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă? Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea: Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile. De asemenea şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea. Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire.” (Is 5, 1 – 7).
A răsădi şi a cultiva vie înseamnă multă muncă, mai ales în ţările orientale, unde este secetă. Prin urmare, este de înţeles de ce stăpânul viei s-a ataşat de acest pământ care l-a costat atâta sudoare. Este imaginea pe care Domnul Hristos o preia din viaţa de zi cu zi pentru a ilustra alegerea poporului evreu de către Dumnezeu.
Referirea pe care Domnul Hristos o face este foarte clară: Dumnezeu le-a dat în grijă evreilor pământul făgăduinţei, care din pricina belşugului roadelor sale fusese numit „pământul unde curge lapte şi miere.”[1] Pentru necredinţa lor Dumnezeu i-a cercetat în multe chipuri şi în multe rânduri prin prooroci, iar în zilele mai pe urmă prin însuşi Fiul Său, prin care a făcut şi veacurile – cum citim în capitolul I din Epistola către Evrei.
Aşa cum ne arată şi pilda, proorocii şi apoi Domnul Hristos au venit în lume, respectiv în vie, ca să primească roadele viţei, adică vinul. Se ştie că în antichitate această nobilă băutură era simbolul iubirii. Înţeleptul Solomon în Cântarea Cântărilor exaltă iubirea dintre mire şi mireasă folosindu-se, comparativ şi de această imagine a vinului.[2]
Aşadar, la vremea roadelor, au venit în lume proorocii, dar în loc să găsească iubire între oameni, au găsit numai ură şi răzvrătire. Aşa s-a întâmplat că într-o lume unde iubirea era exilată, apostolii iubirii au fost bătuţi şi omorâţi. Mai mult decât atât, nu numai apostolii iubirii au suferit din cauza lumii, ci însuşi Dumnezeu care, potrivit Sfântului Apostol Ioan, este iubire. Citim aceasta în întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, în capitolul al IV-lea, unde „ucenicul pe care-l iubea Iisus” ne îndeamnă:
„Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.” (1 In 4, 7 – 11).
Aceasta este porunca cea nouă pe care Domnul Hristos a dat-o apostolilor Săi la Cina cea de Taină:
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (In 13, 34 – 35).
Prin urmare creştinul nu este sfătuit să iubească, ci îi este poruncit să iubească. Iar iubirea lui trebuie să fie o iubire jertfitoare. Spune Domnul Hristos în Predica de pe Munte:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” (Mt 5, 44).
De ce? Pentru ca să fim fiii Tatălui Celui din ceruri, că „El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.[3]
[1] Deut 26, 9.
[2] SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, în PSB 29, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, pp. 230 – 240.
[3] Mt 5, 45.
