Evanghelia zilei: Lc 4, 22 – 30
În vremea aceea s-a pogorât Iisus în Capernaum, oraş al Galileii, şi învăţa pe popor sâmbăta, iar ei se minunau de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era plin de putere. Dar în sinagogă era un om care avea duh necurat şi care striga cu glas mare, zicând: hei! ce avem noi cu Tine, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu. Atunci Iisus l-a certat şi i-a zis: taci şi ieşi afară din el. Iar duhul necurat, aruncându-l în mijlocul sinagogii, a ieşit din el, fără ca să-l vatăme. Şi li s-a făcut frică tuturor şi se întrebau între ei, zicând: ce înseamnă lucrul acesta? El porunceşte şi duhurilor celor necurate cu stăpânire şi cu putere şi ele ies afară!
„Numai cu rugăciune şi cu post”
Printre minunile săvârşite de Domnul Hristos se numără şi exorcizările, eliberările celor stăpâniţi de duhuri necurate. De regulă cei stăpâniţi de duhuri necurate sunt cei stăpâniţi de păcate, pentru că fiecare păcat este într-un fel comuniune cu demonii.[1]
Spre deosebire de păcătoşi, sunt unii drepţi care au fost ispitiţi de diavol. Sunt ispitiţi, dar nu stăpâniţi – cum a fost dreptul Iov. Dumnezeu i-a îngăduit diavolului să-l ispitească pe Iov, dar nu i-a dat voie să se atingă de viaţa lui.[2] Deci este o diferenţă între ispitire de diavol şi stăpânire de diavol.
Ispitirea este ca un examen pe care poţi să-l treci sau poţi să-l cazi, în funcţie de pregătirea duhovnicească a fiecăruia. În cazul ispitirii diavolul este în afara omului şi de acolo îi trimite diferite încercări; în cazul stăpânirii diavolul este înăuntrul omului, la fel cum Hristos la Botez intră înăuntrul omului. Aşadar, influenţa demonilor asupra oamenilor poate merge uneori până la „posesiune”, până la sălăşluirea lor în oamenii prin care se lucrează păcatul.
Diavolul, deoarece urăşte pe Dumnezeu şi pentru că nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi oamenii, care suntem după chipul lui Dumnezeu, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu:
„Căci văzând că Dumnezeu a făcut pe Eva spre ajutorul lui Adam, a făcut-o diavolul ajutătoare în neascultare şi cădere. A dat Dumnezeu poruncă, ca păzind-o Adam, să-şi păzească amintirea unor aşa de mari daruri şi să mulţumească pentru ele Binefăcătorului. Iar diavolul a făcut ca porunca însăşi să fie pricină de neascultare şi de moarte. Şi a ridicat împotriva Proorocilor, prooroci mincinoşi; împotriva Apostolilor, apostoli mincinoşi; împotriva Legii, fărădelegea; împotriva virtuţii, păcatele; împotriva poruncilor, călcările; împotriva a toată dreptatea, ereziile urâciunii. Şi iarăşi, văzând pe Hristos că se coboară pentru bunătatea deplină la sfinţii ucenici şi la cuvioşii Părinţi, arătându-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie prin altă cale negrăită, precum a zis, a început şi diavolul să arate unora multe spre pierzanie.”.[3]
Prin urmare, la fiecare lucrare a lui Dumnezeu diavolul vine cu o contra-lucrare, cu o împotrivire; toate le face prin imitare, dar are de grijă ca efectul să fie contrar:
„Toată lupta lui Satan împotriva lui Hristos nu are decât un singur scop: acela de a dezîntrupa pe Dumnezeul-om, de a alunga pe Dumnezeu din trupul omenesc, din materie, pentru a le stăpâni el întru totul. De a arăta că Hristos nu este Dumnezeu, ci un om simplu şi neputincios, îndepărtând în felul acesta pe oameni de la credinţa în Hristos”.[4]
Diavolul nu are putere asupra lui Hristos. Lucrul acesta este clar subliniat de Sfântul Evanghelist Luca atunci când relatează întâlnirea dintre Iisus şi omul demonizat, stăpânit de o „legiune” de demoni, care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Avea o înfăţişare care înspăimânta pe mulţi şi de aceea toţi îl ocoleau. Era ca o sperietoare de oameni. Toţi care-l vedeau fugeau îngroziţi. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat atunci când Iisus a trecut prin acel loc. Demonizatul, văzând de departe un „om”, i-a ieşit în întâmpinare cu intenţia de a-l înspăimânta, dar a găsit în acest „om” pe Fiul lui Dumnezeu întrupat şi atunci a căzut înaintea Lui. Nu i-a putut sta împotrivă. Diavolul a căzut la picioarele lui Iisus, zicând:
„Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui – căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din om.” (Lc 8, 28 – 29).
Dar ce a făcut Iisus? A scos legiunea de diavoli din acest om. L-a eliberat, l-a exorcizat, făcând din el un trimis, un apostol al Său, căci i-a zis:
„Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.” (Lc 8, 39).
Dar exorcizările nu le face oricine şi oricum. Trebuie subliniat faptul că nu preotul face exorcizarea, ci Hristos la rugăciunea preotului. Apoi pentru o exorcizare se cere rugăciune stăruitoare şi post mult. Atunci când Iisus a coborât împreună cu Apostolii Petru, Iacov şi Ioan de pe muntele Schimbării la Faţă i-a găsit pe ceilalţi apostoli în dificultate, pentru că deşi primiseră putere să alunge duhurile necurate, apostolii nu au reuşit să săvârşească o exorcizare. După ce Hristos l-a eliberat pe tânărul demonizat de duhul ce-l stăpânea, apostolii L-au întrebat, zicând:
„Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” (Mt 17, 19; Mc 9, 28);
cu alte cuvinte:
„Ce ne lipseşte nouă să izgonim un duh necurat, dacă avem darul, dacă avem harul Tău”.
Iisus le răspunde:
„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 21; Mc 9, 29).
Prin urmare nu orice apostol putea şi nu orice preot poate săvârşi exorcizări. De ce? Pentru că sunt multe „neamuri” de diavoli şi unii dintre aceştia nu ies afară decât numai cu post şi cu rugăciune (rugăciunea celui care şi-a uscat trupul cu post şi care şi-a bătătorit genunchii rugându-se).
Apoi trebuie să ţinem seama şi de cadrul în care se săvârşesc exorcizările. Să nu uităm de cuvântul Mântuitorului că după un timp diavolul, ieşit din cel pe care l-a stăpânit şi care nu a găsit „odihnă”, se întoarce iarăşi la omul din care a ieşit şi dacă nu poate intra se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi începe o altă ispitire, mult mai puternică:
„Când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.” (Mt 12, 43 – 45).
Aşadar atunci când duhul cel rău iese din omul pe care l-a stăpânit, acesta îşi caută „odihnă”. Şi în funcţie de împrejurări găseşte sau nu găseşte „odihnă”. Dacă exorcizările se fac într-un cadru impropriu, cum ar fi de exemplu Taina Sfântului Maslu, taină la care uneori participă şi demonizaţi care se manifestă fiecare în felul lui, atunci diavolul poate găsi odihnă. Cum? Diavolul iese din cel pe care l-a stăpânit şi intră în altul care este de faţă şi care e nespovedit şi neîmpărtăşit şi, deci, nepregătit de a sta împotriva celui rău. Practica de a se citi dezlegările sau molitfele Sfântului Vasile după Taina Sfântului Maslu are aşadar şi efecte secundare, la fel cum un medicament, oricare ar fi el, are şi reacţii adverse. Şi aceste efecte secundare (care în plan duhovnicesc nu sunt deloc secundare) sau aceste reacţii adverse în cazul unei exorcizări constau în faptul contaminării altora cu duhul care iese din cel stăpânit de diavol, cum s-a întâmplat cu legiunea de demoni care ieşind din omul pe care l-a stăpânit a intrat în turma de porci care păşteau în preajmă.
Părinţii duhovniceşti îndeamnă ca exorcizările să nu se facă oricând şi oricum. Preotul care se încumetă să facă exorcizări trebuie să fie foarte smerit, să fie uscat de post şi de rugăciune, iar în ziua când face aceste exorcizări să fie spovedit şi împărtăşit, adică să săvârşească înainte Sfânta Liturghie. Aceleaşi condiţii se cer şi de la aceia care aduc cu ei un demonizat pentru a fi eliberat de duhul cel rău.
Pe lângă exorcizarea făcută de preot în Biserică fiecare dintre noi avem la îndemână – dar numai la „stadiul” de ispitire, adică atunci când suntem ispitiţi – o „metodă duhovnicească” de exorcizare, de care vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Diavolul este obraznic. El atacă de jos. Dacă tu nu ştii ce înseamnă a fi atacat de jos, vreau să-ţi explic această metodă de luptă. Ea constă în a învinge folosindu-se de realităţile pământeşti, de plăceri, de bogăţii şi de tot ceea ce este în lume. De aceea diavolul atunci când vede pe cineva luându-şi zborul spre cer, în primul rând nu este în măsură să-l atace şi, dacă riscă să o facă, recade imediat el însuşi, pentru că, după cum ştim prea bine, el n-are picioare să stea ridicat. N-ai teamă de el pentru că nu are aripi, ci se târeşte doar pe pământ, printre lucrurile pământeşti. Diavolul nu ştie lupta deschis şi pe faţă, ci, ca un şarpe ce se ascunde între spini, el se foloseşte adesea de ispita bogăţiilor. Dacă tu vei curăţi spinii, el se înfricoşează şi fuge. Dacă-l poţi fascina cu exorcisme dumnezeieşti, îl vei răni foarte uşor. Şi noi avem exorcismele duhovniceşti: Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea Crucii.”.[5]
Adică, am zice noi cu alte cuvinte, rugăciunea lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”) împreunată cu semnul Sfintei Cruci este exorcizarea duhovnicească pe care fiecare credincios o săvârşeşte asupra sa, asemeni unui tratament preventiv.
[1] „Când omul păcătuieşte, păcătuieşte de fapt prin diavol. Prin fiecare din păcatele lui, omul se uneşte nemijlocit, în duh, cu diavolul şi se naşte din el, fiindcă nu-i păcat care să nu vină de la diavolul. Tot păcatul omului este în aceeaşi măsură şi al diavolului. Omul săvârşeşte păcatul din cauza unirii lui, în duh, cu diavolul, căci în diavol există mai dinainte şi iese la iveală tot păcatul omului, omul fiind doar împreună-lucrător cu el: diavolul lucrează, omul colaborează.”. – cf. Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, p. 55.
[2] Iov 2, 6.
[3] Sfântul Petru Damaschin, Cartea întâi, în Filocalia 5, pp. 38 – 39.
[4] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 147.
[5] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, pp. 206 – 208.
