Evanghelia zilei: Lc 12, 2 – 12
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. Drept aceea câte aţi spus la întuneric, se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se vor vesti de pe acoperişuri. Deci vă spun vouă, prietenilor Mei: să nu vă temeţi de cei care omoară trupul şi după aceasta nu au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă spun vouă: de acela să vă temeţi. Au nu se vând cinci păsări cu doi bani? Şi niciuna dintr-însele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi perii capului vostru toţi sunt număraţi. Deci nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe păsări. Eu vă spun: oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor lepădat va fi în faţa îngerilor lui Dumnezeu. Oricui va zice vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta lui; dar celui care va grăi blasfemii împotriva Duhului Sfânt, aceluia nu i se va ierta. Iar când vă vor duce în sinagogi, la dregători şi la stăpânitori, nu vă îngrijiţi cum, sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice; pentru că Duhul Sfânt vă va învăţa, chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi.
Lupta cu păcatul
Chiar dacă nu este la fel de sistematic precum Matei şi Ioan, evanghelistul Luca este fidel izvoarelor sale. El nu a fost unul din cei doisprezece apostoli, ci – aşa cum menţionează Tradiţia – a fost mai târziu ucenicul lui Pavel până la moartea acestuia.[1] Aşa cum aflăm din prologul Evangheliei sale, Luca îi mărturiseşte unui aristocrat pe nume Teofil – căruia îi era destinată Evanghelia –, că:
„Mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, de aceea am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând.” (Lc 1, 1 – 3).
Aşadar evanghelistul Luca a folosit mai multe izvoare. Cu siguranţă a folosit Evanghelia după Marcu şi după Matei care erau scrise deja. Apoi, printre cei care i-au furnizat relatări orale pot fi identificate mai multe persoane, precum ucenici ai lui Ioan Botezătorul, apostolul Ioan sau ucenici direcţi ai acestuia, sfintele femei care-L însoţiseră pe Domnul din Galileea la Ierusalim, Maria Magdalena, Ioana, Suzana, cele două surori ale lui Lazăr şi, mai presus de toate, Maica Domnului însăşi, din graiul căreia va fi aflat o seamă de lucruri în legătură cu naşterea şi copilăria Domnului Hristos.[2]
Folosindu-se de toate aceste izvoare, Sfântul Evanghelist Luca şi-a redactat scrierea după un plan original. A prezentat mai întâi naşterea şi viaţa neştiută a lui Ioan Botezătorul şi a Domnului Hristos, apoi pregătirea misiunii Mântuitorului Hristos, după care activitatea Domnului în Galileea şi activitatea în Ierusalim, sfârşind cu relatarea Patimilor şi a Învierii Domnului.[3]
Pericopa biblică ce ne este în atenţie ne prezintă „suirea” la Ierusalim, adică ce a săvârşit Domnul Hristos între activitatea din Galileea şi cea din Ierusalim.
Ceea ce Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei grupează în trei capitole (între capitolele al V-lea şi al VII-lea în cunoscuta Predică de pe Munte), Sfântul Evanghelist Luca rezumă în capitolul al VI-lea, dar şi în alte capitole, cum este de exemplu capitolul al XI-lea, unde vorbeşte despre „Rugăciunea domnească”.
Capitolului al XII-lea din Evanghelia după Luca îi corespunde capitolul al X-lea din Evanghelia după Matei, unde se istoriseşte despre chemarea apostolilor şi trimiterea lor la propovăduire. Apostolii – şi prin ei toţi creştinii – sunt îndemnaţi de Domnul Hristos să-şi mărturisească crezul chiar cu preţul vieţii:
„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă.” (Lc 12, 4).
Teama noastră trebuie să fie îndreptată asupra păcatului şi a celui ce ne îndeamnă la păcat. Unul ca acesta are putere să arunce în gheenă. În trecut, dar şi în zilele noastre „gheena” nu era altceva decât locul unde se depozitau gunoaiele. Dacă noi oamenii aruncăm ceea ce nu ne este de folos, ceea ce este uzat şi consumat, la fel se întâmplă cu cei care şi-au consumat trupul şi sufletul lor cu păcate. Unii ca aceştia vor fi aruncaţi de îngeri în gheenă, în întuneric, în iad.
Pentru a înlătura mizeria din sufletul nostru suntem chemaţi la o luptă cu păcatul şi cu începătorul păcatului:
„Lupta noastră – spune Sfântul Apostol Pavel – nu este împotriva trupului şi a sângelui, nu este împotriva unor oameni asemenea nouă, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efes 6, 12).
Dar cum putem birui păcatul? Părinţii duhovniceşti ne arată că întru atât poţi birui păcatul întru cât te întăreşti în virtute, aşa cum vaporul întru atât se îndepărtează de mal întru cât se adânceşte în mare, aşa cum alergătorul din arenă, privind mereu înainte, uită cele din urmă şi se depărtează mereu de punctul de plecare. Întărirea în virtute presupune o luptă permanentă împotriva păcatului, o luptă care nu se termină niciodată în viaţa aceasta, o luptă de desăvârşire, de înnobilare, de transfigurare a omului care trebuie să devină asemenea lui Hristos.[4]
Aşadar, lupta noastră împotriva păcatului nu se termină niciodată în viaţa aceasta. Cel care consideră că a învins este un înfrânt, cel care şi-a lăsat deoparte armele este un captiv.
Creştinul este comparat de Sfântul Apostol Pavel cu un oştean: el e oşteanul lui Hristos, înarmat cu armele dreptăţii, ca să poată sta, ca să poată lupta împotriva vrăjmaşilor mântuirii lui. Aceste arme ale dreptăţii nu sunt altceva decât virtuţile prin care ne împotrivim păcatului. Prin urmare, suntem îndemnaţi să fim înveşmântaţi cu adevărul, peste care să punem „platoşa dreptăţii”, să avem picioarele gata pentru vestirea Evangheliei păcii, să luăm „pavăza credinţei” şi ca o încununare să luăm „coiful mântuirii” şi „sabia Duhului”, care este cuvântul lui Dumnezeu.[5] Toate aceste virtuţi se rezumă la una singură, smerenia, care se defineşte a fi credinţa lucrătoare prin iubire. Prin urmare omul smerit este şi drept, şi mărturisitor al adevărului, şi făcător de pace, şi credincios şi rugător. Un astfel de om are certitudinea mântuirii; cu toate acestea trebuie să fie într-o priveghere continuă. De ce? Ne spune Sfântul Apostol Pavel:
„Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.” (1 Cor 10, 12).
Nici după mulţi ani petrecuţi în mănăstire, în posturi şi rugăciuni, nu este exclusă posibilitatea păcatului de moarte. De ce? Pentru că trăim o viaţă expusă tuturor primejdiilor: Adam a devenit apostat în paradis, iar Satana în cer.[6]
[1] Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, p. 173.
[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată şi adnotată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, p. 1518.
[3] Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, pp. 179 – 181.
[4] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, p. 138.
[5] Efes 6, 14 – 17.
[6] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, pp. 210 – 211.