A trăit până acum câţiva ani un foarte mare romancier român, care și-a căutat libertatea în Franţa. Numele lui era Virgil Gheorghiu. Și printre alte cărţi minunate a scris și o carte intitulată ,,Cum am vrut să mă fac sfânt”. Își aducea aminte de anii copilăriei sale, din Moldova, dintr-un sat sărac și de tatăl său care era preot și avea o casă de copii. Toţi fraţii lui Virgil își sărbătoreau onomastica, pentru că aveau nume de sfinţi. El se numea Virgil și pe calendarul ortodox nefiind un sfânt cu acest nume nu avea o zi în care să sărbătorească. Și pentru acest lucru era tare necăjit, simţindu-se tare nenorocit. Într-o zi l-a întrebat pe tatăl său: ,,Tată, oare sfinţii de pe calendar nu au fost și ei oameni ca și noi?” ,,Ba da, dragul tatei, i-a răspuns, oameni ca și noi au fost, numai că, spre deosebire de noi, ei și-au luat foarte în serios vocaţia lor de creștini și, când s-au mutat din lumea aceasta, Dumnezeu i-a trecut în rândul sfinţilor. Și să știi că pentru oricare dintre noi Dumnezeu, pe calendar, are un loc gol. Din nefericire poate rămâne gol pentru eternitate, deoarece noi nu ne străduim să ajungem sfinţi”. Atunci Virgil, plin de bucurie a zis: ,,Eu mă voi strădui să ajung sfânt, pentru ca toţi copiii care, după mine, vor fi botezaţi Virgil să aibă când să-și sărbătorească ziua”.
Aceasta este o poveste care exprimă o mare realitate pe care ne-o spune Sfântul Petru: ,,După Sfântul care v-a chemat, fiţi și voi sfinţi în toată petrecerea vieţii voastre”. Vocaţia noastră supremă este sfinţenia. Sfinţenia este idealul oricărui creștin.
Sfinţirea vieţii noastre depinde de Dumnezeu, care revarsă harul Său în Biserică, prin Sfintele Taine, dar depinde și de noi, dacă punem și noi umărul și încercăm să depășim toate răutăţile și să ne sfinţim viaţa.
