Muntele Athos rămâne un spațiu fascinant pentru lumea creștină, prin spiritualitatea lui, prin rânduiala lui milenară, prin comorile lui artistice și arhitecturale ce fac legătura cu vechiul Bizanț. Despre aceste realități dar și despre felul cum este el asimilat astăzi de avalanșa de pelerini, ne vorbește Teofil Mihăilescu în volumul „Inocenții în Bizanț. O ekphrasis a arhitecturilor Muntelui Athos”, recent publicat la editura Renașterea. Autorul (nepotul părintelui Miron Mihăilescu) este arhitect (membru al Uniunii Arhitecților din România), fotograf, scriitor şi artist, profesor universitar la Universitatea Transilvania din Brașov. Volumul – cu un cuvânt înainte semnat de Prof. univ. dr. arh. Augustin Ioan – este însoțit de foarte multe imagini, ilustrative pentru anvergura acestui loc. Teofil Mihăilescu este autorul mai multor lucrări, între care și „Athos. Arhitectură și spațiu sacru” (2014).
„Sunt zece ani de când Teofil Mihăilescu, mai tânărul meu coleg de breaslă, ba chiar de bresle, a publicat o carte despre Athos. Am scris atunci despre ea, când mă întrebam, parafrazând un titlu excepţional al unei alte cronici de carte, scrise de Dan C. Mihăilescu: «Oare chiar s-a întors Teofil Mihăilescu de la Sfântul Munte Athos?» Astăzi, aici scriu despre o altă carte de-a lui Teofil, tot despre Athos și titlul, de data asta poate fi foarte simplu: Da! Teofil Mihăilescu s-a întors de la Sfântul Munte Athos! Cartea de faţă nu doar reia tema albumului din 2014 și a expoziţiei din 2022 ale autorului; ea ne prezintă nu doar un profil al Sfântului Munte ca destinaţie, aproape piatră cu piatră, ci și experienţa Călătoriei către această destinaţie. La Teofil, a merge acolo e o experienţă nu doar personală, ci și una retrăită, intens și, probabil, cu nuanţe diferite de fiecare dată. Prin urmare, trebuie să citim cu atenţie ce scrie acest om, acest pelerin adeseori extatic și, vorba americanilor, mai larg decât viaţa. Încărcarea lui de polen athonit dă seama despre un preaplin, pe care dorește să îl împărtășească cu noi, cei rămași acasă, dar și cu tovarășii săi de drum, de pelerinaj, care îi vor confirma impresiile și dilemele, dar mai ales extazurile. Pentru că el fotografiază, ascultă, vede și înţelege ca un arhitect și ca un credincios; ca un fiu după trup și ca unul spiritual (duhovnicesc, se spune mai arhaic decât ar trebui, la noi), ca un soţ și ca un părinte de prunci. Înţelege ca o fiinţă muritoare, dar și ca una care nădăjduiește în viaţa ce va să vie.” (Prof. univ. dr. arh. Augustin Ioan)