Sunt preotul Grigore-Toma Someșan și v-am pregătit pentru astăzi câteva gânduri despre volumul Lacrimi și Har. Părintele martir Constantin Sârbu, apărut la Editura Bonifaciu din Bacău.
Volumul este alcătuit de obștea Mănăstirii Diaconești și cuprinde, în capitolul întâi, „Am scris cu mâna mea”, spovedania-memoriu a părintelui Constantin Sârbu, scrisă chiar de el, o mărturisire de mare preț pentru cunoașterea vieții sale lăuntrice. Urmează capitolul „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri”, în care o fiică duhovnicească depune mărturie despre părintele Constantin, dăruindu-ne o perspectivă personală, plină de evlavie, asupra chipului său. Capitolul al treilea, „Voi sunteți pecetea apostoliei mele”, adună o selecție de amintiri ale altor fii duhovnicești, întregind astfel portretul părintelui printr-o mărturie colectivă, venită din diferite unghiuri ale vieții sale pastorale. În capitolul „Înțelegeți ce v-am făcut” găsim o tâlcuire duhovnicească pe care părintele Sârbu a făcut-o Evangheliei din Joia Mare, pagini ce ne arată profunzimea gândirii sale teologice și felul în care lega Scriptura de viața de zi cu zi a credincioșilor. Ultimul capitol, „Lumina din noi”, cuprinde douăsprezece capete de învățătură despre viața în Hristos, extrase din predicile părintelui. Volumul se încheie cu un Epilog, unde părintele Caciu-Dumitreasa așază mărturia și amintirea sa despre Sfântul Constantin Sârbu, încheind astfel cartea într-o notă de recunoaștere și cinstire a sfințeniei acestui părinte martir.
Paginile primului capitol creionează destinul dramatic, dar profund duhovnicesc, al Părintelui Constantin Sârbu. Deși recunoscut drept un misionar dedicat, preot vrednic la Huși și ctitor al unui lăcaș important din București, parcursul său este brutal întrerupt în anul 1954, când este arestat de regimul comunist. Acuzat de uneltire împotriva ordinii sociale, acesta primește o condamnare de opt ani de închisoare, trecând prin calvarul temnițelor de la Jilava, Aiud și Gherla. După ispășirea pedepsei, el este supus la încă doi ani de domiciliu obligatoriu în câmpiile Bărăganului. La revenirea în București, deși era bătrân, bolnav și lipsit de orice sprijin material, părintele demonstrează o smerenie uriașă. Acesta solicită Patriarhului să îi încredințeze cea mai săracă și degradată parohie din oraș, primind astfel Biserica Sapienței, o clădire aflată la acea vreme în stare de ruină. Impactul său duhovnicesc determină însă o reacție dură din partea securității, astfel că la 23 octombrie 1975, în urma unei operații chirurgicale realizate de un medic special „instruit” în acest scop, părintele trece în eternitate. Această jertfă pecetluiește identitatea sa de preot martir. Jertfa sa avea să fie recunoscută de Biserică abia mai târziu, prin canonizarea sa recentă.
Capitolul al doilea, cel care conține mărturia fiicei duhovnicești a părintelui, este cu atât mai valoros cu cât menționează cu multe amănunte felul mucenicesc prin care părintele Sârbu pleacă din lumea aceasta și totodată ne lasă să înțelegem și modul în care părintele s-a raportat la acest sfârșit: „să nu vă întristați și să nu judecați pe nimeni… Eu v-am iubit mult. Să vă rugați pentru mine. Eu voi fi permanent cu voi. Chemați-mă! Nu uitați că rugăciunea este totul” (p. 82).
Capitolul următor, cel care cuprinde o biografie a Sfântului Constantin Sârbu prin perspectiva mai multor fii duhovnicești, îl consider important și prin felul în care vedem cum părintele, în plin regim totalitar, se preocupa de misiunea Bisericii: „părintele ne învăța mereu: nu începeți să vorbiți nici după ce se termină slujba. Păstrați tăcerea și reculegerea. Când porniți spre casă, nu vorbiți pe drum despre alte lucruri, ci despre ceea ce ați auzit la slujbă. Ajunși acasă, povestiți acelora care n-au putut veni ce ați auzit, ce ați văzut, ce ați trăit la Biserică, pentru a fi și ei părtași la bucuria voastră” (p. 117).
Capitolul ce conține tâlcuirea Evangheliei din Joia Mare ar merita citat în extenso, pentru felul duhovnicesc prin care părintele citește verset cu verset textul, dar și pentru rugăciunile pe care le rostește pornind de la fiecare tâlcuire. Mă opresc la un singur exemplu din fiecare: comentând gestul Mântuitorului de a spăla picioarele ucenicilor, părintele scrie: „când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri, când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are pe el, ca să-l poți spăla cu adevărat trebuie să te cobori până la picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea în care să poți cuprinde picioarele lui lângă inima ta. Cine nu poate iubi atât de mult nu va putea spăla și curăți niciodată în chip mântuitor pe nimeni” (p. 154). Din această tâlcuire se naște și o rugăciune pentru toți cei chemați să slujească celorlalți, fie ca preoți, fie ca îndrumători în orice formă: „Binecuvântează, Doamne, toate sufletele simple și smerite, care poartă greul lucrării Tale și care adesea au de stat și de umblat prin locuri grele și neplăcute! Spală-le mereu cu cuvântul Tău și pune mereu mâinile Tale sub capul lor, să le spele, să le curățească, să le vindece cu mila, cu smerenia și cu dragostea Ta! Dar ai milă, Doamne, și de aceia pe care i-ai rânduit să fie mâinile lor slujitoare și capul îndrumător al altora! Întotdeauna ei să fie curați, spre a putea vedea și ajuta și pe alții să se curățească, nu să se întineze” (p. 164).
Închei aceste gânduri cu convingerea că volumul Lacrimi și Har nu este doar o mărturie istorică despre suferințele unui preot sub regimul comunist, ci, mai presus de toate, o lecție vie de smerenie, de iertare și de dragoste jertfelnică pentru Hristos și pentru oameni.
