Sunt preotul Grigore-Toma Someșan și vă propun astăzi câteva gânduri pe marginea volumului Să ne bucurăm că Îl avem pe Hristos de partea noastră!, apărut la Editura Doxologia din Iași. Semnatarii acestor dialoguri sunt doi teologi cu activitate academică și pastorală recunoscută: părintele profesor Constantin Valer Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, și protosinghelul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, inspector eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei.
Volumul nu este o carte teologică în sensul clasic al cuvântului. Este, mai degrabă, o convorbire vie, caldă, uneori imprevizibilă, în care doi oameni ai Bisericii își împart gândurile despre istorie, sfințenie, lectură și rezistență duhovnicească. Oralitatea lor nu exclude rigoarea, dimpotrivă, după cum spune părintele Necula: „firi orale, nu am rămas datori însă rigorii”. (p.14). Cele trei dialoguri se intitulează „Rezistența prin duhovnicie”, „Când istoria ține partea Bisericii” și „Lectura în viața preotului”. Despre acestea părintele sibian afirmă: „propunem, în fapt, încă trei cateheze de liniște. Ce spunem noi, cu mijloacele noastre, este că Evanghelia nu poate fi aliata ideologizării și mistificării lui Iisus Hristos. Și că, din timp în timp, se vede limpede că Dumnezeu ține partea Învierii într-o vale în care moartea vrea să dea impresia că deține monopolul puterii” (p.14)
Primul dialog pornește de la canonizările recente din Biserica Ortodoxă Română și devine, treptat, o meditație profundă asupra suferinței, pocăinței și mărturiei. Părintele Necula nu vorbește despre sfinți ca despre niște eroi distanți, ci ca despre oameni pe care, în unele cazuri, i-a cunoscut personal sau despre care a auzit mărturii directe. Ceea ce impresionează în aceste pagini nu este numărul de nume sau de date istorice, ci tocmai felul în care părintele înțelege canonizarea: nu ca pe un act administrativ al Bisericii, ci ca pe o recunoaștere a pocăinței. „Noi canonizăm niște oameni ai pocăinței și ai dragostei. Îmi pară rău pentru cei care nu pricep asta și fac din ei un stindard politic” (p. 17) Sunt evocate figuri precum Părintele Iosif Trifa, fratele Traian Dorz, Părintele Serafim de la Sâmbăta, Părintele Arsenie Boca, Părintele Cleopa, dar și nume mai puțin cunoscute marelui public: preoți de țară, cântăreți de strană, preotese care au ținut familia și credința împreună în vreme de prigoană. Unul dintre momentele cele mai emoționante ale dialogului este tocmai acesta, insistența părintelui Necula că rezistența Bisericii nu s-a sprijinit doar pe vârfurile de sfințenie pe care le cunoaștem cu toții, ci și pe oameni anonimi, pe „infanteriștii și țăranii Ortodoxiei”, cum îi numește el cu o expresie memorabilă: „oamenii ăștia au ținut România. Așa simpli, nebăgați în seamă. Voievozii arhierei și infanteriștii” (p. 48).
Al doilea dialog, Când istoria ține partea Bisericii, aduce în prim-plan centenarul Patriarhiei Române și școala teologică sibiană. Sunt pagini savuroase despre Mitropolitul Nicolae Bălan și cei 263 de bursieri ai săi, despre Sfântul părinte Dumitru Stăniloae, despre legătura dintre Mitropolitul Antonie Plămădeală și cultura română. Dar dincolo de substanța istorică, ceea ce rămâne este o chemare la asumare: „E momentul să ne asumăm Biserica. Noi am lăsat Biserica să meargă ca și cum ea ar fi ceva rupt de noi, un fel de corabie în derivă care oricum ajunge. E momentul să ne apărăm Biserica. E momentul să ne protejăm interesul național al Bisericii. Și să le spunem tuturor că Biserica este parte integrantă din națiune”. (p. 48) Departe de a fi un discurs triumfalist, această spusă este mai degrabă îndemnul unui om care știe cât a costat fiecare pagină din istoria pe care o evocă.
Al treilea dialog, despre lectură, este poate cel mai personal dintre cele trei și, tocmai de aceea, cel mai provocator. Părintele Necula vorbește despre cărți cu același entuziasm cu care vorbește despre sfinți. Împărtășesc multe dintre entuziasmele sale literare, dar mărturisesc că nu pot trece fără un zâmbet peste judecata sa despre Dostoievski: „Nu am evlavie. Din nefericire pentru mine și spre rușinea mea de intelectual ortodox.” (pp.100-101). Este dreptul său, și îl spune cu o dezarmantă onestitate. Dar tocmai această nerezonanță mi-a amintit că o carte bună de dialoguri nu este una cu care ești de acord de la un capăt la altul. Este una care te pune să gândești, să te contrazici, să îți cauți propriile răspunsuri. Iar acesta este, până la urmă, unul dintre farmecele acestei cărți, oamenii care gândesc liber nu sunt niciodată de acord cu tine în totalitate, și nici nu trebuie să fie.
Închei aceste gânduri spunând că Să ne bucurăm că Îl avem pe Hristos de partea noastră! este o carte care se deschide ușor, dar nu se închide cu adevărat niciodată, rămâne undeva deschisă în tine, tocmai pentru că a știut să pună întrebările potrivite.
