Astăzi vă invit să reflectăm împreună asupra unei cărți care, deși apărută cu ceva timp în urmă, rămâne remarcabil de actuală prin profunzimea și echilibrul conținutului ei.
Este vorba despre volumul Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, semnat de părintele Emilianos Simonopetritul, una dintre marile figuri duhovnicești ale monahismului athonit.
Cartea reunește paisprezece omilii și cateheze rostite de părintele Emilianos în diferite împrejurări liturgice și duhovnicești, adunate acum într-o formă unitară și coerentă. Traducerea aparține părintelui Agapie Corbu, iar volumul a fost publicat la Editura Sfântul Nectarie, într-o prezentare îngrijită și fidelă duhului părintelui Emilianos. Cum părintele Emilianos nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind deja cunoscut prin finețea gândirii sale teologice și profunzimea trăirii mistice, în cele ce urmează mă voi opri doar asupra câtorva idei din primele cateheze ale volumului, lăsându-vă bucuria de a descoperi personal bogăția celorlalte texte. În același timp, mă voi mărgini la o scurtă mărturie din Prefața semnată de părintele Elisei, ucenicul său și actualul stareț al Mănăstirii Simonos Petras, o mărturie care luminează într-un mod aparte contextul duhovnicesc din care s-au născut aceste tâlcuiri: „Slujirea liturgică personală a Părintelui nostru a fost puternic marcată de o nuanță mistică. Adesea ne repeta că răstimpul slujbei este un timp al descoperirilor, este vremea în care Domnul Se descoperă pe Sine ucenicilor cuprinși de furtună pe mare, după măsura pregătirii fiecăruia cu post, priveghere și rugăciune”. (p. 9).
Într-una dintre catehezele incluse în volum, intitulată „Pregătirea pentru slujbă”, părintele Emilianos subliniază cu multă finețe duhovnicească importanța liniștirii și a concentrării interioare înaintea participării la cultul divin. El îndeamnă: „Când urmează să intrați în biserică, să urmăriți să faceți pregătire sufletească și duhovnicească. Trebuie, în mod obligatoriu, să fiți liniștiți și foarte dulci (…), să evitați discuțiile, amestecul în treaba altuia. Putem, adică, să discutăm, dar cu condiția ca inima și mintea noastră să rămână în Dumnezeu.” (pp. 25–26). Această idee este reluată și aprofundată în paginile următoare, unde părintele precizează cu claritate că adevărata intrare în Biserică presupune o transpunere lăuntrică, o reculegere care devine spațiu al întâlnirii cu Dumnezeu: „Atunci când intrăm în Biserică, trebuie ca foarte grabnic să izbutim să ne liniștim (…) să fim în atmosfera bisericii, dar, în același timp, să reușim concentrarea minții și a inimii, așa încât să fim cu adevărat închiși în noi înșine, pentru că împărăția lui Dumnezeu, pe Dumnezeu însuși, cerul, le vom găsi înlăuntrul nostru. Acolo, înlăuntru, trebuie să închidem întreaga Biserică. Concentrarea este un lucru fundamental.” (pp. 26–27)
Aceeași temă a concentrării și a păstrării păcii sufletești revine și în legătură cu momentul ieșirii din biserică, unde părintele atrage atenția asupra riscului de a risipi harul primit prin neatenție și vorbire deșartă: „Când vedeți pe câte unul că merge după slujbă să tăifăsuiască, vă dați seama că n-a priceput nimic din slujbă.” (p. 70)Deși formularea poate părea, la prima vedere, încărcată de o anumită duritate, ea exprimă, în fond, coerența unei teologii a isihiei și a interiorității, care străbate întreaga operă a părintelui Emilianos. În viziunea sa, viața creștinului devine autentică doar atunci când poartă „trăsăturile tăcerii, ale isihiei, ale singurătății bucuroase și ale relațiilor sociale echilibrate.”(p.71)
Într-un alt loc al volumului, vorbind despre „trăirile liturgice”, părintele Emilianos pune în lumină două adevăruri fundamentale pentru viața eclezială. Mai întâi, el subliniază că lucrarea harului nu se manifestă la întâmplare, ci se leagă întotdeauna de rânduiala și ordinea Bisericii: „Harul lui Dumnezeu merge acolo unde este rânduială canonică.” (p.67)
Totodată, părintele adaugă un al doilea principiu, care privește, să-i zicem, dimensiunea relațională a cultului: „înțelegem slujba atunci când stabilim o legătură cu persoanele care o însuflețesc, sau cu sfântul prăznuit, sau cu cele care se săvârșesc în biserică. Când am pe cineva care-mi este drag, atunci toate mi se par dragi la slujbă.” (p. 67)
Întregul volum al părintelui Emilianos este presărat cu asemenea gânduri de mare finețe duhovnicească, care luminează din interior sensul vieții liturgice. Fiecare pagină invită la reflecție și de aceea, vă lansez și eu invitația de a citi cartea arhimandritului Emilianos, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, o lectură care aduce mult folos sufletesc și o mai adâncă înțelegere a tainelor Bisericii.
Autor: Pr. Grigore Toma Someșan
