Sunt preotul Grigore-Toma Someșan și astăzi vă propun câteva gânduri pe marginea unei cărți scrise pentru ca cei mari să nu uite că au fost și ei copii și, totodată, scrisă pentru copiii ce vor să devină oameni mari. Autorul cărții este părintele Ioan Gînscă, iar cartea se intitulează Urme care duc acasă. Ilustrațiile sunt semnate de Horia Cristureanu, cel care dă chip protagonistelor povestirilor din curtea Mănăstirii Ciucea, locul unde astăzi domnește liniștea monahală și amintirea lui Goga.
Cele patru povestiri ale volumului, „Mărăndița”, „Harta din aluat”, „Mărgeaua rătăcită” și „Furtuna”, surprind lecțiile câtorva veverițe ce trăiesc în curtea unei mănăstiri: „în liniștea mănăstirii de la Ciucea, câteva veverițe descoperă că darurile se împart, furtunile au rost și că Dumnezeu lasă urme mici pentru cei care știu să le vadă”.
„Înainte de povestiri”, chiar așa se numește partea introductivă, autorul ne atenționează că protagonistele cărții au ceva aparte: privesc lumea cu luare-aminte, ascultă, observă și, mai ales, învață. „La mănăstirea Ciucea, dimineața, înainte să apară oamenii, apar sunetele. Mai întâi se aud clopotele și toaca. Apoi vântul printre brazi și după aceea apar veverițele. Una coboară pe trunchiul fagului mare cu o nucă în gură. Alta se oprește lângă urmele de pe alei și le privește de parcă ar încerca să citească ceva. Uneori, maicile lasă câte un coșuleț cu alune lângă rozmarin. Alteori, ușa bisericii rămâne puțin întredeschisă. Veverițele observă toate lucrurile acestea. Dar observă și ceea ce oamenii nu văd mereu: mirosul lemnului după ploaie, tremurul unei candele și liniștea care rămâne într-o biserică după rugăciune”. (p.3)
Să trecem acum, pe rând, prin cele patru povestiri ale volumului. Prima povestire, intitulată după protagonista principală, aduce prima idee asupra căreia se poate zăbovi duhovnicește: relația noastră cu darurile primite de la Dumnezeu. Maica Antonia, prin pedagogia unui coș plin cu nuci, alune și cozonac, golit pe nepusă masă de veverițe și apoi plin doar cât să ajungă pentru fiecare, ne reamintește că „atunci când iei totul pentru tine, darurile se opresc, când împarți cu ceilalți, Dumnezeu trimite iar. (…). Darurile nu iubesc pumnii strânși. Ele rămân acolo unde mâinile sunt deschise” (pp. 7-8). Povestea a doua se numește „Harta din aluat” și este, în fond, o teologie a Euharistiei predată de maica Serafima: „prescura este ca o masă rotundă. Iar la masa aceasta nimeni nu stă singur (…). Deodată a înțeles că și într-o urmă mică poate încăpea o lume întreagă, pentru că Cineva îi poartă de grijă.” (p. 14). „Mărgeaua rătăcită” este o poveste fascinantă despre frumusețea creației: „sunt lucruri care nu ne sunt date ca să le ținem, ci sunt date ca să ne bucure inima când ne uităm la ele. Dacă învățăm asta, tot ce e frumos rămâne și la noi” (p. 22). Ultima povestire cuprinsă în volum relatează cum au reușit veverițele mănăstirii să treacă printr-o furtună straşnică. Povestea ne vorbește despre faptul că Dumnezeu nu ne scutește de încercări, dar întotdeauna ne oferă adăpost, iar din fiecare încercare ieșim transformați: „Câteodată Dumnezeu nu ne ferește de furtuni. Dar ne arată unde să ne adăpostim. Iar când ieșim de acolo, nu mai suntem aceeași. Și de atunci, ori de câte ori vântul începea să șuiere printre brazi, veverițele nu mai alergau speriate. Mai întâi priveau în jur, ca și cum ar fi întrebat: bine, bine… și acum unde vrei să ne duci?”
Închei aceste gânduri spunând că Urme care duc acasă este o carte care, sub forma simplă a unor povești cu veverițe, ascunde adevăruri duhovnicești pe care le putem citi împreună cu cei mici, dar și pentru noi înșine. Este o carte despre dărnicie, despre împărtășire, despre frumusețea lăsată de Dumnezeu în jurul nostru și despre încercările care, departe de a ne distruge, ne ajută să creștem.
