Volumul clasicistului german Werner Jaeger „Creștinismul timpuriu și paideia greacă”, tradus din limba engleză de Bogdan Mincă și publicat în anul 2025 la Editura Spandugino, adună o suită de prelegeri ținute la Harvard în 1960, redactate cu puțin înainte de moartea acestuia (1961). De fapt, acest volum este o prelungire a trilogiei exhaustive intitulate „Paideia”, o capodoperă care cuprinde principiile, evoluția și idealismul civilizației grecești, conturate în jurul paideii ca ferment al transformării intelectuale și sociale a universului elenistic.

Profesor la Universitățile din Basel, Koln, Berlin, Chicago și Harvard, reputat exeget al filosofiei aristotelice, Werner Jaeger a uimit intelectualitatea vremii prin rigoarea studiilor despre civilizația paideii, fidelă tradiției arhaice, care, de-a lungul secolelor, s-a opus culturilor revoluționare, orientată spre crezul educației clasice, ca trăsătură definitorie a civilizației elenistice.

Jaeger pornește de la conceptul de „paideia” și arată cum acest model cultural a influențat profund gândirea creștină timpurie. Nu este vorba despre o simplă preluare a conceptului, ci despre o transformare a limbajului și a ideilor grecești în interiorul creștinismului. Filon din Alexandria a fost printre primii gânditori care au încercat să armonizeze tradiția iudaică cu filosofia greacă, fiind prototipul filosofului evreu care a absorbit întreaga tradiție a paideii, folosindu-se de bogatul ei vocabular conceptual și de materialul literar pentru a-i „converti” pe concetățenii evrei la această sinergie între teologia creștină și instrumentele conceptuale grecești.

Pe tot parcursul volumului,Jaeger arată că întâlnirea dintre creștinism și cultura greacă s-a produs într-un context intelectual marcat de moștenirea platonică și aristotelică. Creștinismul și-a construit vocabularul și retorica prin intermediul acestei tradiții, a conceptelor grecești, dând naștere unui spațiu intelectual comun care a influențat creștinismul timpuriu.

Autorul face o analiză detaliată asupra culturii platonicianului Origen, îndatorată filosofiei grecești, care i-a captivat pe păgânii din vremea lui. Crescut în sânul literaturii grecești, acesta a îmbinat învățătura despre gramatică și retorică cu teologia. În cruda tinerețe, pentru Origen, a preda sub același acoperiș atât retorica, cât și Sfânta Scriptură era de neconceput. Ulterior, Origen a adoptat totuși o atitudine mult mai cumpătată față de aceste științe propedeutice. La maturitate, Origen îl sfătuiește chiar pe ucenicul său, Grigorie Taumaturgul, să studieze gramatica, retorica, geometria, fizica, pentru că toate aceste științe antrenează mintea și o supun unui program riguros de cunoaștere superioară. După cum știm deja, în cadrul școlii din Alexandria, elevii care intrau în programul catehetic puteau să primească mai întâi o educație în științele grecilor. Jaeger face trimitere la Clement Alexandrinul, care nota că studiul acestor științe nu împiedică deloc, ci, dimpotrivă, favorizează înțelegerea tainelor dumnezeiești (Stromate VI).

Jaeger insistă asupra școlii catehetice din Alexandria pentru că, față de școlile lui Tertulian și

Ipolit, care considerau raționamentele filosofice periculoase, drept obârșia tuturor ereziilor, aici studiul filosofiei era întotdeauna încurajat. În Stromate I, Clement Alexandrinul vorbește despre filosofie ca dar trimis grecilor. Subliniază că, din paideia greacă, nu trebuie preluat decât ceea ce nu contrazice nici Sfânta Scriptură, nici moștenirea apostolică, așa cum a fost ea fixată în predania apostolică. În timp ce Tertulian considera paideia maica tuturor ereziilor, dascălii alexandrini o vedeau, mai degrabă, ca pe un medicament împotriva ereziilor.

Jaeger este de părere că școala alexandrină nu a adus prejudicii credinței creștine, ci, mai degrabă, a contribuit la curățarea ei de superstiții și de greșeli. Toți cei care doreau aveau ocazia să confrunte unul sau altul dintre curentele filosofice cu datele revelației dumnezeiești.

Conținutul cărții nu se limitează la această simbioză prin care creștinismul primar a preluat terminologia filosofică a civilizației grecești pentru a-și defini dogma și pentru a face credința inteligibilă în lumea greco-romană, ci se prelungește dincolo de acest punct de intersecție, unde logosul grecilor s-a întâlnit cu Logosul divin. În realitate, așa cum subliniază autorul, idealurile culturii grecești și credința creștină s-au amestecat, oricât de mult am dori noi să le păstrăm cât mai separate, fiecare având modurile ei de a se exprima. Tertulian ar fi numit această întrepătrundere sincretism religios, însă, prin această osmoză, credința creștină a început să participe activ la marele proces istoric al spiritului grec, conferindu-i siguranță cu privire la propria sa catolicitate.

Însă, pentru a recepta pe deplin acest testament intelectual al lui Jaeger, este de preferat ca, înainte de a intra în posesia acestei sinteze, cititorul să se aplece asupra prodigioasei lucrări semnate de savantul Henri-Irenee Marrou, intitulată „Istoria educației în Antichitate: lumea greacă, lumea romană”, publicată la aceeași editură. Este o peregrinare remarcabilă prin istoria educației antice, dominată de educația homerică și spartană, de vechea educație ateniană sau de umanismul clasic. H. I. Marrou răspunde unei întrebări providențiale pentru înțelegerea unei astfel de osmoze: de ce creștinismul mediteranean s-a împăcat atât de bine, în Antichitate, cu școala păgână? Perfect conștientă de necesitatea accesului la paideia greacă, Biserica n-a văzut altă soluție decât să lase tineretul să se formeze în școlile elenistice de tip tradițional, în pofida unor voci care vedeau aderarea la elenismul grec ca pe o infidelitate, o falsificare a credinței.

Atât H. I. Marrou, cât și Werner Jaeger sunt de părere că a fost imperativ, pentru creștinism, să pună paideia greacă în slujba sa. Iar, ca să ilustrăm această schimbare de paradigmă, este suficient să aducem în discuție numele sfântului Grigorie din Nazianz, pe care W. Jaeger îl vede ca pe un reprezentant remarcabil al aspirațiilor culturale ale creștinilor. În scrierile lui, îl citează pe Platon, Homer, Hesiod, Pindar, Aristofan, Plutarh sau Lucian. Și totuși, mintea lui nu e una filosofică, precum cea a lui Grigorie de Nyssa. A fost un teolog formidabil, cu o carieră ecleziastică nedorită. Un intelectual creștin care, prin măiestria retorică și viața în duh, și-a croit un drum strălucitor într-o lume dezbinată politic și social. „Acest Demostene al creștinilor”, așa cum l-a numit rafinatul Mihail Psellos, s-a remarcat nu numai prin întreaga scriitură și activitate misionară, ci mai ales prin petrecerea în pacea exterioară și singurătate. Vocea vulturului rănit, munca sa de așezare a temeliilor ortodoxiei trinitare au constituit un suport doctrinar, o moștenire lăsată Bizanțului care se năștea. În vârstă de 61 de ani (390?), ultimul rămas bun pe care l-a dat a fost săracilor. Cu puțin timp înainte de moarte, și-a vândut scumpele sale cărți, astfel încât banii să poată fi dați sărmanilor ca un ultim act de milostenie.

În ultima parte a lucrării, Jaeger insistă asupra părinților capadocieni, care au considerat că este necesar ca un creștin educat să parcurgă cu seriozitate tradiția clasică, pentru că doar în felul acesta pot deosebi duhurile, forma creștină de cea greacă.

Sprijinită de un penetrant spirit de reflecție, cartea savantului Jaeger oferă sinteza întâlnirii paideii grecești cu creștinismul. În viziunea clasicismului german, creștinismul timpuriu nu exclude paideia greacă, ci o reorientează spre un telos în sens teologic, în care creșterea omului nu mai țintește spre imaginea ideală a cetățeanului cultivat, ci a persoanei îndreptate spre adevărul revelat. Astfel, ceea ce la greci era educație a spiritului în vederea armoniei intelectuale și morale devine, în registrul creștin, este o pedagogie a mântuirii.