Zâmbetul Preasfințitului Vasile – Crâmpeie de gând la „Marea sa trecere”

de | oct. 8, 2021

În slujba înmormântării ne rugăm pentru cel plecat ca Domnul să-i facă parte de odihnă „întru lumina feţei Sale şi întru îndulcirea frumuseţii Sale”. Ne descrie imnograful întâlnirea cu Părintele nostru „față către față”, cu chipuri luminate, bucurându-ne de frumusețea Lui, dar și de frumusețea originară a omului, a noastră, care se oglindește din El. Zâmbetul însoțește chipul luminat și răsfrânge frumusețea curată.

Preasfințitul Vasile zâmbea. Le zâmbea ucenicilor, îi zâmbea poporului, dar Îi zâmbea și lui Dumnezeu. Atât de frumos… Așa l-am cunoscut, așa îl recunoșteam și cred că așa îl va recunoaște și Domnul, Cel pe care L-a slujit în frumusețe și cu bucurie, acum, la „Marea întâlnire”. Zâmbetul său atât de curat, purtător de drag și de dragoste, era oglinda care-l vădea în cele în care trăia zilnic, clipă de clipă. Nu era străin de cele de jos, din jurul său, dar, mai ales, nu era departe de cele de sus, de Împărăție. Și se străduia neîncetat să-i urce și pe ceilalți cu sine, către cele de sus, pe ucenicii săi, pe cei care-l ascultau, pe cei de aproape și apropiați, pe noi, cei din jurul său.

Paternitatea i-a fost însușirea de căpătâi. Putea să iubească la nesfârșit, putea să ierte fără măsură și, mai ales, putea să ridice și să îmbrățișeze pe cel care avea nevoie, fără să știe nimeni. Trei sunt însușirile fundamentale care au incizat calitatea de „părinte” în personalitatea Preasfințitului Vasile. În primul rând, a iubit cu răbdare, a îmbrățișat, a iertat, răsfrângând pretutindeni bucurie, fără să aștepte nimic în schimb. Era omul în jurul căruia nu te simțeai niciodată inconfortabil și forțat la un anumit comportament ca „să dai bine”, ca să intri în grații sau să beneficiezi de apreciere. Te simțeai liber să fii tu însuți, să stai cu toate ale tale, apreciat cu toată „moștenirea” ta. Însăși răbdarea sa era cea care a generat un comportament transforma(n)t, ameliorat, al celui care îi stătea aproape, după însuși exemplul său. Era părintele care vedea în tine potențialul pe care tu nu erai în stare să-l intuiești și, de aceea, te privea cu speranță și încredere că lucrurile vor evolua în acea direcție. Și călătorea cu tine deja în viitor și te proiecta vizionar așa cum puteai fi. Iar acest lucru se întâmpla în interiorul unei rugăciuni pe care numai Părintele Vasile știa să o agrăiască, stând cu durere și cu bună îndrăznire în fața Domnului.

În al doilea rând, era impresionat de suferință, știa să trăiască durerea deodată cu tine, co(m)pătimea și ierta. Era prietenul sărmanilor, al săracilor și al suferinzilor. Cei de aproape știu cum arăta o zi de audiență la biroul Preasfinției Sale. Toți cei care așteptau erau mângâiați, fără excepție. Apropierea de cei săraci îl așeza în succesiunea protectorului său spiritual și în planul de viață pe care și l-a făcut de la început. Dar și a celor bolnavi, țintind, la începutul tinereții sale, să devină medic. În ultima perioadă, acest gând a fost întrupat în edificarea Centrului Paliativ „Sfântul Nectarie” din Cluj, ctitoria sa de suflet, care funcționează încă din anul 2012. Chiar dacă în lista ctitoriilor sale nu ar mai fi nimic pe lângă acest așezământ, socotesc că ar fi suficient pentru a-l așeza între „binecuvântații” Părintelui Ceresc, care i-au iubit atât de mult pe „frații Săi prea mici”. Mulți sărmani și săraci au fost miluiți aici. S-a urcat de bună voie pe cruce alături de ei și nu a mai dorit să coboare de acolo. Suferința lor era a lui. Și apoi a iertat, de-o viață întreagă, fără să obosească, atât în spovedanie, cât și în viața cotidiană. A fost omul nejudecării, „dumnezeu pe pământ”, după chipul celui care acoperă păcatele oamenilor. Spunea doar atât despre cineva mai puțin bun: „e special”, și toți știam că se roagă pentru el cu putere.

Iar în al treilea rând, bucuria gratuită, pe care o oferea fără greutate, era evidentă pe chipul său și se simțea din comportamentul lui imediat. Părintele se bucură de copiii săi. În ciuda dificultăților pe care le-a traversat în ultimii șapte ani de viață, chipul său era la fel de luminos și încurajator. Până în ultimele clipe. Și acesta este testul trecut pentru autenticitatea sa ca persoană. Să (te) oferi chiar și atunci când ai avea tot dreptul să te retragi, când ai avea tot dreptul să fii înțeles, când, după legea firii, ai avea tu însuți dreptul să primești, și nu puțin, ci cel puțin cu măsura cu care tu însuți ai dat o viață întreagă. Dar Preasfinția Sa a fost același, și izvorul de viață ce curgea din inima sa era izbitor de puternic și reconfortant pentru noi cei din apropierea sa. Cuvintele lui Aron Cotruș i s-ar potrivi bine: (am) „un suflet pe care-l dau oricui/ Ca pe o poamă grea/ C-un gust ce-n lumea întreagă îl are numai ea/ O poamă pârguită abia/ În țara mea/ De arșiță și nea” (Mă știu).

Smerit, bun și simplu. Așa a fost toată viața și așa a închis ochii. Despre acest lucru dau mărturie mulți și vor da mărturie și mai mulți. „Până la sfârșit a iubit, până la sfârșit a iertat și până la sfârșit s-a smerit”. Smerenia sa s-a amestecat cu smerenia Domnului, care-i va oferi bucuria (re)vederii luminii feței Sale. Și avem această nădejde că Domnul Hristos îi va zâmbi frumos, foarte frumos, așa cum Preasfinția Sa (ne)a zâmbit o viață întreagă.

Îi suntem recunoscători pentru multe, îi mulțumim pentru nenumărate și, mai ales, pentru zâmbetul său frumos, și ne rugăm ca Domnul să-i facă parte de odihnă „întru lumina feţei Sale şi întru îndulcirea frumuseţii Sale”.

 

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

 

Zâmbetul Preasfințitului Vasile - Crâmpeie de gând la „Marea sa trecere”

Foto: PS Benedict alături de PS Vasile, la hramul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca, 9 noiembrie 2020.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Cuvântul Evangheliei și glasul episcopului

Cuvântul Evangheliei și glasul episcopului

O sută de ani de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania Nu m-am dumirit multă vreme să aștern pe hârtie vreun cuvânt despre Mitropolitul Bartolomeu din mai multe motive. Poate dintr-o ușoară teamă de a nu scrie ceva banal, de a nu greși, sau de a nu schilodi o...

Concluzie, sau cum copiii devin părinți

Concluzie, sau cum copiii devin părinți

Socotesc că există două finaluri care se desfășoară în paralel sau chiar se suprapun în parabola fiului risipitor. Cel dintâi, mai evident și mai specific, se derulează la nivel de fapte și atitudini posibile. Este vorba de șansa fiului cel mare, resentimentar și...

Întoarcerea acasă, sărbătoarea familiei

Întoarcerea acasă, sărbătoarea familiei

Tabloul final al parabolei „Fiului risipitor” reprezintă ospățul pe care-l organizează tatăl evanghelic de bucurie că fiul său cel mic s-a întors acasă. Această întoarcere surprinzătoare, imprevizibilă, deși mult visată de părintele casei, este asemănată învierii...

Mentalitatea de argat și chemarea la filiație

Mentalitatea de argat și chemarea la filiație

Paternitatea este o taină care se dobândește treptat și se trăiește într-o permanentă tensiune între „deja și nu încă”. Dar și filiația, făcând parte din aceeași construcție, se experiază aidoma. Și acest lucru se întâmplă pentru că, atât paternitatea, cât și filiația...

Unde este mama? Dumnezeu tată și mamă…

Unde este mama? Dumnezeu tată și mamă…

Parabola „fiului risipitor” pare să descrie viața unei posibile familii din vremea Mântuitorului cu toate ingredientele ei, însă cu o singură excepție. Este vorba de lipsa mamei, din întreaga povestire. Iar pentru societatea noastră, această absență nu poate fi...

Frații și tatăl lor

Frații și tatăl lor

Dintru începutul povestirii atenția pare să cadă pe cei doi fii „ai unui om”. Tatăl nu este limpede prezentat, identitatea lui va veni ca rezultat al unei observări constante și a unei analize serioase a ascultătorului/cititorului pe tot parcursul relatării. Însă...