Ziua Culturii Naționale. Mihai Eminescu (1889 – 2023)

de | ian. 14, 2023 | Eseu

Se împlinesc 134 de ani de la moartea celui mai mare și mai îndrăgit poet al națiunii române, Mihai Eminescu, care a scris ca nimeni altul, într-o limbă dulce ca un fagure de miere universul liric de înțelepciune, cugetare și simțire al sufletului nostru românesc.

Ridicat ca un astru din ființa neamului întreg, el s-a înscris ca o jertfă pe firamentul istorie și al literaturii naționale și universale datorită geniului său creator, precum însuși poetul ne spune: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum sorbea soarele un nor din marea de amar”!

Prin cuvântul lui s-a rostit suferința românească, căutările cele mai îndrăznețe, virtuțiile străbune și un nesecat inm de dragoste și adevăr. El s-a identificat cu devenirea noastră totală spre specii de noi înălțări culturale și spirituale. A vibrat o coardă ultrasensibilă la frământările unei epoci întregi de zidire națională.

Suflet din sufletul țării, Eminescu e cu noi, de la Ipotești la Blaj, de la Iași la București, în toate provinciile românești, ca un „Uomo universale” –  cum zicea C. Noica, pentru a ne simți pe toți, pentru a fi cu toții pe pământul nemuririi noastre. Cu el suntem acasă pe spațiul nostru etern mioritic,ne împlinim ființa la vetre de dor și iubiri, pe altarul conștiinței de neam și țară.

El este visul Daciei și al Romei, este chipul ridicat din adânci istorii, este cu noi la Putna, glasul lui mângâie ca o lumină culorile Voronețului și cerul de peste țară, tresaltă în coborâri de ape și se molcomește în susur de izvoare; poetul este blând ca  și câmpia, măreț ca și Carpații,roditor ca o grădină. Eminescu a fost al strămoșilor noștri, este al nostru și  va fi al urmașilor noștri, este columnă și piramidă, este slovă, zapis și cronică nouă tuturor pe veci.

Eminescu a creat în aproximativ 17 ani o operă pe care noi, urmașii lui nu reușim să o asimilăm intr-o viață întreagă. Fie-mi îngăduit a-l descrie pe Eminescu doar sub câteva aspecte din vasta sa preocupare.

Eminescu – creator de limbă literatură românească

Eminescu –  spunea Goga – este cea mai strălucită incarnație a geniului românesc. Din primele zile, elevul Aron Pumnul pornit în pribegie, a simțit chemările întregului neam românesc, prins atunci sub atâtea stăpâniri vitrege. A plecat să-l cunoască și pretutindeni a pus urechea să- l audă. Limba lui literară într-o vreme când grămățici de tot soiul o drămuiau cu ereziile savante, se adapă din moștenirea „veche și înțeleaptă a neamului”.

E cel dîntâi român al cărui creștet primește  binecuvântarea cerului, dar ale cărui picioare sunt înfipte până în glezne în pământul strămoșesc. Eminescu este cel dintâi scriitor român care prin activitatea lui pune în acord cultura Europeană cu aspirațiile unui popor tânăr, care este poporul lui. Limba folosită de Eminescu este  ea însăși o sinteză; ea a rezultat dintr-o îmbinare fericită a tuturor graiurilor de pe teritoriul pe care se vorbește limba noastră,cu limba veche din cărțile religioase și de cronici. El este creatorul limbii artistice românești,  a variantei prin care putem exprima ca orice limbă de mare cultură, gândurile cele mai înalte și sentimentele cele mai curate.

Eminescu –  ziarist, publicist, politician

În  momentul începerii studiilor la Viena, în creația eminesciană se produce un salt calitativ și în același timp debutează în ziaristică. Eminescu urmărea cu încordare situația românilor de dincoace de Carpați, după instaurarea dualismului. În perioada cât a lucrat la „Timpul” a depus o muncă titanică epuizantă, iar oboseala și lipsurile materiale il împiedicau să producă noi capodopere pe măsura uriașului său talent. Cu toate acestea poetul a definitivat „Luceafărul” și a publicat „Scrisorile” unice nu numai în literatura română ci și în cea universală.

Eminescu – patriot

Interesat de timpuriu de problemele politicii naționale, abia ajuns la Viena pentru studii universitare, Eminescu dezbate în foile românești din Ardeal problemele naționale și pune la cale nemuritoarea comemorare a Putnei –  cum afirma: O Ștefan, tu esți mare și la mormântul tău”; – ” Căci acolo, în Bucovina e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi, cu ruinele măririi noastre … acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnii românești; acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbrii, acolo Alexandru întemeietorul de legi, acolo Ștefan zidul de apărare al creștinătății. În totalitatea universului său de simțăminte nobile și gânduri generoase, el a transmis patriei peste timp cea mai optimistă și strălucită urare din câte s-au scris în slova cuvântului românesc: Ce –ți doresc eu ție dulce României/ Țarea mea de glorii, țara mea de dor… Vis de vitejie, fală și mândrie/ Dulce Românie, asta ți-o doresc”.

Eminescu – în contextul vieții religioase

Imensa lui sete de cultură și de cunoaștere a limbii, l-a mânat spre lectura cărților vechi inclusiv a celor religioase din mănăstirile unde a poposit, de la călugării a căror viață creștinănu putea să-l lase indiferent. În acest sens avem însemnarea unui duhovnic, descoperită pe o veche carte bisericească din care s-a păstrat doar începutul: „Pe ziua de sfinții Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și împărtășit pe poetul Mihai Eminescu… era limpede la minte numai tare posac și trist. Și mi-a sărutat mâna și a spus: Părinte să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de  maici și să ascult în fiecare seară cum cântă „Lumină lină””. Este lucrul știut ca una din sursele de inspirație a celebrului poem Luceafărul, este prologul Evangheliei după Ioan, și că Hyperion este o entitate necreată,coexistentă cu Părintele său, părtaș cu Acesta la crearea lumii, întrupat cu menirea de-a lumina făpturile și în imposibilitatea ontologică de a-și părăsi condiția divină; în el se concetrează cei doi poli și prologul Evangheliei, Logosul primordial și Logosul întrupat, ultimul putând deveni asemenea lui Iisus – omul din Grădina Ghețsimani – subiectul unei drame ce se cere depășită.

Eminescu, care i-a închinat mamei sale cel mai tulburător poem din literatura română, s-a simțit lăuntric îndemnat să scrie și o rugăciune către mama noastră prin excelență Maica Domnului, „Luceafăr al mărilor”, „Regină peste îngeri”, „Lumină dulce clară”, din care citez ultima strofă. „Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire/ Privirea-ți adorată/ Asupra-ne coboară/ O, maică  prea curată/Și pururea Fecioară Marie”.

O poezie plină de semnificație dogmatică este și „Troparul Învierii”, în care poetul sugerează că mântuirea (obiectivă desigur, nu este o răsplată ci un dar divin). Hristos nu numai  că le dăruiește celor morți viață ci mai mult le-o duce El însuși, personal, prin actul pogorârii la iad: „Hristos a Înviat din morți/ Cu cetele sfinte/ Cu moartea pe moarte călcând-o/ Lumină Celor din morminte”.

Luceafărul întrupat, Eminescu s-a reîntors în „lumea lui” acum o sută treizeci și patru de ani, după ce patruzeci de ani fusese darul Providenței făcut poporului român, limbii române. Au trecut o sută trezeci și patru de ani de când după ce și-a revărsat toată comoara de scântei ale minții lui nepereche peste lume; lui Eminescu i s-a împlinit dorul de a trece în liniștea serii. De atunci, în loc să se odihnească undeva la marginea mării, neștiut de nimeni ca să-i fie somnul lin, răsare noapte de nopate pe boltă, întrecând în strălucire toate stelele și oferindu-se , „cobori în jos/ Luceafăr blând”, pe firele miridelor de raze, către toți însetații de dreptate de lumină și de iubire.

Autor: PROTOPOP AL BISTRIȚEI – PC. PR. ALEXANDRU VIDICAN

15.01.2023

Ultimele articole

Virtutea Recunoştinţei

Virtutea Recunoştinţei

Subiectul pe care ni-l sugerează pericopa evanghelică a Duminicii a 29-a după Rusalii este cel legat de virtutea recunoştinţei. Este o mare virtute recunoştinţa, dar pe cât de mare este, pe atât de rară. Dacă vom căuta în dicţionarul limbii române, la recunoştinţă vom...

Mai multe din Eseu
Intrarea noastră în Biserică

Intrarea noastră în Biserică

Pe 21 noiembrie sărbătorim împreună Intrarea Maicii Domnului în Biserică, motiv suficient de serios pentru a ne chestiona asupra proprii noastre aduceri în biserică. Dacă aducerea Maicii Domnului în templu la vârsta de trei ani însemna consacrarea acesteia ca...

Memento: „Iubirea și Occidentul”

Memento: „Iubirea și Occidentul”

Denis de Rougemont este cunoscut publicului românesc prin excelenta sa apologie „Partea diavolului”, care descrie excepțional jocul silogismelor care au îndepărtat din conștiința publică europeană credibilitatea forței demonice, transformând-o într-un apendice istoric...

Pr. Crin Triandafil Theodorescu: „Frăția Psaltirii”

Pr. Crin Triandafil Theodorescu: „Frăția Psaltirii”

Părinte, asta am priceput, dar mai departe? Ce rugăciuni trebuie să fac? Hai, precis aveți dumneavoastră niște rugăciuni mai speciale. Mă uit lung spre el, derutat. Profilul recognoscibil al răscolitorului de panacee. Care culege de la călugări din schituri izolate...