Una din axiomele biologiei moderne susţine că fiecare persoană este produsul eredităţii şi mediului. Dar dacă codul genetic este elementul universal şi continuator în natură, atunci Dumnezeu şi Omul nu au originea comună? Răspunsul la această întrebare ne poate duce la antropologizarea lui Dumnezeu şi divinizarea omului. Oare ce premoniţie de genetician a avut Mihai Eminescu atunci când afirma că „Dumnezeu este în om şi Omul este Dumnezeu”[i] . Desigur, afirmaţia că „Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26) este exaltantă şi ambiţioasă, căci măsura omului este aşezată în infinit, dar şi în misterul incontrolabilului, sau mai degrabă în competenţa exclusivă a autorităţilor religioase.

Există clasici ai literaturii universale concuraţi de notorietatea personajelor pe care le-au creat. Dacă englezul William Shakespeare este concurat de Hamlet, prinţul Danemarcei; spaniolul Miguel de Cervantes de cavalerul Don Quijote, iar poetul german Johann Wolfgang von Goethe de maleficul Faust; românul Mihai Eminescu a creat și el un personaj cu notorietate, Luceafărul sau Hyperion, inspirat probabil din numele unui titan din mitologia Greciei antice.

Fie îi lăudăm, fie îi batjocorim, nu are nici o importanţă, pentru că aceste spirite elevate trăiesc prin ceea ce au făcut, prin ceea ce au lăsat. Valorile intelectuale nu sunt multe, le numeri pe degete sau cum spunea filozoful Constantin Noica „Gheorghe și Fănică, degeaba se adună că nu fac de Balzac”. În culturile care au ca reper demnitatea, insultele nu pot anula valoarea, de aceea ele pot fi ignorate. Cei care nu cunosc acest lucru ar trebui să se informeze mai temeinic, iar cei care nu vor să îl înţeleagă trebuie lăsaţi în nevoinţa lor pentru că vor fi pedepsiţi de soartă, căci neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când și-l trădează, să se gândească la pedeapsă.

Cu măsura omului echilibrat și a specialistului desăvârșit, George Călinescu a încercat și a reușit începând din anul 1932 să-l plaseze pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia acestuia este tulburătoare: „astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l v-a ivii vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale v-a răsării pădure sau cetate, și câte o stea v-a veștejii pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în ţeava subţire a altui crin, de tăria parfumurilor sale”[ii] .

Iată de ce, românilor li s-a părut cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, să fie sărbătorită la 15 ianuarie, ziua nașterii lui Mihai Eminescu.

[i]  Mihai Eminescu, „Dumnezeu și om” în Opere, vol. XVII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1999.

[ii] George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, București, 1966, p. 317.