Azi întreaga creștinătate prăznuiește cu bucurie ziua de 25 Decembrie, în amintirea nașterii pruncului Iisus în peștera din Vifleemul Iudeii. Cu secole în urmă s-au întrebat istoricii: corespunde oare realităţii istorice ziua de 25 Decembrie ca zi a nașterii Celui ce a fost și este Mântuitorul lumii? O întrebare foarte întemeiată, când știm că atât de puţine date istorice ne-au păstrat evangheliștii din viaţa lui Iisus, premergătoare activităţii Sale. Punând la un loc toate datele evanghelice și cele ale tradiţiei sigure, cu greu am putea închega o biografie după rânduielile timpului nostru.

În legătură cu Nașterea Domnului, sinopticii ne spun doar că cu prilejul unui recensământ al tuturor cetăţenilor romani din imperiu, ordonat de împăratul Augustus, recensământ care s-a înfăptuit în Iudeea pe timpul proconsulatului lui Quirinius în Siria și al regalităţii lui Irod cel Mare în Palestina, Fecioara Maria a născut pe Mântuitorul într-o peșteră din apropierea Vifleemului. Din aceste date istorice, nici anul precis al Nașterii Domnului nu-l putem stabili, cu atât mai puţin ziua. Sigur, este doar un fapt, marele eveniment s-a petrecut în miezul iernii.

Numai iarna păstorii căutau adăpost în peșteri, iar pruncul Iisus a fost găsit de păstori culcat în ieslea dobitoacelor.

De atlfel, creștinătatea din primele secole nici nu s-a legat de 25 decembrie pentru această prăznuire. Până în secolul IV, bisericile din răsărit prăznuiau Crăciunul la 6 ianuarie. Abia de atunci, pentru unitatea liturgică, Răsăritul și Apusul au căzut de acord să-l prăznuiască la 25 decembrie.

Faptul că nu avem siguranţa istorică a zilei de naștere a Mântuitorului, cu nimic nu știrbește din aureola Fiului lui Dumnezeu, nici din importanţa creștinismului. În oricare zi din an am prăznui venirea Mântuitorului în lume, e zi de bucurie pentru întreagă omenirea.

Nici evangheliștii, nici tradiţiile, nu pot fi învinuiţi că nu ne-au dat această siguranţă; pentru ei, ca și pentru noi, importantă este opera mântuirii înfăptuită de Iisus în lume. Numai pentru sufl etele mici, asemenea lipsuri sunt prilej de îndoială sau de cădere.

E drept că există și astfel de oameni [istoria cunoaște mulţi] care pe această lacună, cu o fantezie bogată, au clădit cetăţi de neadevăruri. Deoarece cunoaștem atât de puţin din copilăria lui Iisus, prin ei suntem îndreptăţiţi a crede că nici n-a trăit vreodată. Existenţa creștinismului poate fi  explicată și fără de un întemeietor – spun aceștia.

Desigur, pentru o minte echilibrată, asemenea nesăbuinţe sunt inadmisibile. Dar nu e locul să ne războim cu asemenea oameni care nu merită să fi e luaţi în seamă. Ne interesează mai mult cum a ajuns creștinătatea să prăznuiască Crăciunul tocmai pe 25 decembrie. Faptul nu poate fi  lipsit de importanţă mai profundă, dacă temeiul istoric lipsește. După părerea aproape unanimă a teologilor din zilele noastre, întemeiaţi și pe oarecari tradiţii vechi care se reduc până în secolul III, lucrurile s-au petrecut după cum urmează:

În vremea apostolică, probabil singura sărbătoare creștină era Învierea Domnului. De altfel, câtă vreme creștinismul nu trece dincolo de graniţele Palestinei, sărbătorile creștine erau cele iudaice. Știm că aproape toţi apostolii respectau formele cultului iudaic. Despre Iacob cel Bătrân se spune că era chiar zelos în această privinţă întrucât se bucura îndeosebi de respectul sinedriștilor. Când creștinismul a pătruns în lumea greco-romană, organizaţia cultică se impunea. Pe baze iudaice era imposibil. Creștinismul era o religie nouă, păgânilor convertiţi nu li se putea impune jugul Legii. Li se luase cultul păgân, au fost opriţi să participe la jertfele idolești, ceva trebuia să fie pus în loc. Agapele, praznicul Duminicii sunt prea puţin. Problema organizării cultului forţat se amână. Încep persecuţiile oficiale. Creștinismul nu poate ţine piept făţiș. Se retrage în catacombe, păduri, munţi și pustiuri. Abia în răstimpul dintre două persecuţii îndrăznește să ridice capul. Grăuntele de muștar însă, nu stă pe loc o clipă. El crește, crește de umple pământul. Lumea veche, cu toată aparenta ei putere cedează pas cu pas, e sortită morţii. În subteranele Romei, apare pentru prima dată alături de alte simboluri ale creștinismului și ale Mântuitorului, soarele. Un soare săpat în pereţii de piatră ai catacombelor. E Soarele dreptăţii din cântarea Crăciunului nostru de azi. Imaginea vie a chipului lui Hristos în sufl etul creștinilor secolului II. De aici, a fost numai un pas până la instituirea Nașterii Domnului pe ziua de 25 decembrie.

La romani, cu toată mulţimea de zei veneraţi, în timpul decadenţei imperiului, vechiul zeu al soarelui îndeosebi, se bucură de un cult special. Începând cu 21 decembrie – solstițiul de iarnă – ziua începe să crească, după concepţia antică soarele renaște, descriind cercuri, chemând la viaţa nouă lumea vegetală, aducând belșug de rod în grădini și pe lanuri. În 22 decembrie, romanii, adoratori ai soarelui, începeau marile sărbători de bucurie ale „nașterii soarelui” care durau o săptmână încheiată, o săptămână de sacrifi cii, procesiuni, dansuri, cântece și petreceri.

Îndată ce pot, creștinii în locul soarelui terestru pun soarele ideal, pe Mântuitorul. Căci dacă la păgâni întreg sensul vieţii se reducea la gustarea cât mai neînfrânată din bunurile materiale, pentru creștin era de a se înfrupta din bunurile spirituale coborâte de Mântuitorul în lume. Deodată cu praznicul păgân al nașterii soarelui, se începe prăznuirea creștină a Crăciunului.

În aceeași Romă, două lumi cu două concepţii de viaţă, prăznuind deodată nașterea nădejdii soarelui lor, iar lumea veche a murit, murind cu ea și zeul soarelui. A rămas lumea nouă cu Sărbătoarea Nașterii Soarelui ei. Felul în care a fost concepută această prăznuire e atât de măreţ încât toată lumea creștină și-l însușește.

Crăciunul, așadar, prin originea lui, este sărbătoarea de bucurie a sufl etului creștin, flămând după lumina și căldura învăţăturii și darurilor Mântuitorului. Așa trebuie să rămână în veci, un prilej de bucurie duhovnicească. Să luăm aminte: „Natalis Solis” a murit de douăzeci de veacuri.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Ziua Nașterii Domnului”, în Renașterea XXV (1947), nr. 50-51, p. 2.