Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui! Minunați sunt sfinții lui Dumnezeu între oamenii pământului! Și minunat este pământul ce odrăslește pe sfinții cerului! De binecuvântarea Domnului va fi adumbrit și cu balsamul mântuitoarelor făgăduinți va fi înmiresmat.

Prin sfinții lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu și se întregesc în Dumnezeu, precum culorile curcubeului purced din soare și se reîntregesc în soare. Slavă lui Dumnezeu, că și pe pământul țării noastre a revărsat îmbelșugata ploaie de har din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinților noștri!

Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este și Sfântul Mucenic Ioan Românul, sau Valahul, numit așa pentru că era de neam din Valahia, adică din #ara Românească. Știut este că în vechime românii se chemau vlahi sau valahi, și amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea de Dumnezeu păzitei Mitropolii a Ungro-Vlahiei. Dintre aceștia s-a născut și Sfântul Ioan.

Blagoslovitul Mucenic Ioan și-a purtat vremelnica viață în jumătatea celui de al șaptesprezecelea veac de la Hristos. În vremea aceea, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, s-a abătut asupra #ării Românești năpasta stăpânirii lui Mihnea Voievod, poreclit Turcitul.

Și, pe la sfârșitul domniei aceluia, au năvălit turcii în țările române, făcând mare pierzanie în neamul creștinesc și robind nenumărată mulțime de bărbați, femei și copii.

Printre cei robiți atunci, în anul 1659, a fost și blagoslovitul Ioan, vlăstar de bun neam, născut și crescut aici, în #ara Românească, din părinți cuprinși în credin ț ă și chivernisire gospodărească. Și Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.

Dar cât de minunat se arată Dumnezeu în aleșii Lui! Căci cu toate că era așa de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când se împletește inima curăției de prunc cu mintea înțelepciunii de bătrân.

Căci un păgân din cei ce-l duceau în robie, s-a oprit asupra lui și, plăcându-l, l-a cumpărat cu gând urât. Căci n-a avut putere să înțeleagă frumusețea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândrețea cea din afară. Și a început a-l sili să-și întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc și pucioasă pentru nelegiuirea ei.

Ioan se întărea în puterea credin ț ei. Atunci agarianul se pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa și nevrând să fie rușinat înaintea lui Dumnezeu, s-a înarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat. Și prinzând curaj, l-a ucis pe păgân.

Și astfel, legat, a ajuns în Țarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, so ț ia agarianului l-a înfățișat pe Ioan, spre judecată. Și Ioan a fost supus cercetării și a mărturisit adevărul, după care vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.

Ascuțite sunt ispitele satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să cerce puterea credinței. Și cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveștejită este cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăruise lui Ioan frumusețe în trup și prin frumusețea trupului a fost ispitit.

Căci cea tânără ismaeliteancă din Țarigrad a fost îndată răpită de mândre ț ea lui Ioan și l-a dus în locuința ei, unde duhul desfrânării se răsfăța pe covoare și pe divanuri, nutrit cu otrăvite miresme.

Nu era ușoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanțurile de fier pe veșminte ușoare de mătase, să îmblânzească năpârcile foamei prin sațul îmbelșugatelor mese.

Dar Ioan era plin de virtute și nu s-a plecat. Cu îndrăzneală a răspuns femeii: „Cură ț ia sufletului mi-o voi păstra și la legea ta nu voi trece. Neîntinarea trupului o voi păzi și nu mă voi însoți cu tine!”

În cele din urmă, văzându-se înfruntată de tânăr, ismaeliteanca și-a dezlănțuit păgâneasca furie și a dat pe Ioan eparhului, adică mai-marelui cetății, care l-a azvârlit în temniță. Și acolo a fost supus Mucenicul la atât de multe, de înfricoșate și cumplite chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândescă, s-ar înspăimânta și s-ar îngrozi cu adevărat.

Întru sfârșit, văzând toți că în zadar se ostenesc cu chinuri și că asupra lui Ioan nu au izbândă, au cerut vizirului să-l omoare, iar vizirul a poruncit eparhului să săvârșească aceasta.

Și așa, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii lui mai, a primit pururea fericitul tânăr Ioan, din mâna Domnului, cununa biruinței. Și numele lui s-a scris în cartea vie ț ii lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârșește în inima neamului care l-a odrăslit.