După moartea primului împărat creştin, Constantin I (304-337), sau aşa cum este numit de Biserică Sfântul Constantin cel Mare, a urmat la conducerea Imperiului fiul său, Constantius al II-lea (337-360), care a susţinut erezia ariană.
În această perioadă în care Biserica era grav tulburată de arianism, pentru întărirea celor drept credincioşi, un semn minunat s-a arătat în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în Duminica Cincizecimii, când se sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh, care atunci era în 7 mai.
Semnul minunat al Sfintei Cruci apărut într-o perioadă extrem de încordată pentru Biserică a făcut ca mulţime de oameni să creadă şi să se boteze.
Patriarhul Ierusalimului (348-386), Chiril, a trimis o scrisoare împăratului, prin care făcea cunoscut că Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci a ridicat mulţimea din Ierusalim: „Alergau oamenii de toate vârstele şi rânduiala, străinii şi nemernicii, creştinii şi cei de altă credinţă şi toţi cu o gură şi printr-un glas preamăreau pe Iisus Hristos Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Dumnezeu adevărat din Dumnezeul Cel adevărat, pe Făcătorul minunilor celor mari” (Vieţile Sfinţilor).
