Încă din primele veacuri creștine, credinţa Bisericii este aceea că, la încheierea existenţei sale pământești, Fecioara Maria a intrat în taina lui Dumnezeu, fiind luată la cer cu trupul și cu sufletul. Tradiţia bizantină afirmă în unanimitate că existenţa pământească a Maicii Domnului se împlinește în taina Adormirii ei și că ea a gustat moartea la fel ca și Fiul său. Însă momentul mutării sale la cer transcende istoria acestei lumi, acesta fiind începutul fericirii sale veșnice de-a dreapta Fiului său, cu trupul și cu sufletul.
Sfârșitul pământesc al Maicii Domnului rămâne totuși un mister pentru mintea omenească. Fericita ei adormire reprezintă una dintre tainele credinţei, de care ne apropiem prin rugăciune și contemplaţie. Potrivit acestei credinţe, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, este prima făptură omenească deplin îndumnezeită prin har și prima făptură, neipostaziată în Dumnezeu, care a înviat. Pe aceste două adevăruri se întemeiază întreaga tradiţie creștină cu privire la Adormirea Maicii Domnului. În acest sens zicea Sfântul Andrei Criteanul (660-740) într-o omilie la Praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu: „Maria este prima făptură restaurată dumnezeiește, care a intrat în Împărăţia Cerurilor, stând de-a dreapta Fiului. Ea a intrat acolo, pentru că este Biserica și trupul îndumnezeit al lui Hristos. Dacă nu ar fi fost primită înaintea tronului Dumnezeiesc cu trupul și cu sufletul, nimeni din cei cunoscuţi ca și copii ai ei duhovnicești n-ar putea sta înaintea Lui în veacul ce va să fie. Ceea ce s-a făcut pentru cei ce se vor mântui în veacul acela, în Maica Domnului a fost împlinit. Ea a trecut către Biserica biruitoare. Așadar, ea este acum dincolo de moarte, dincolo de Înviere și dincolo de Judecata de Apoi” (In Dorm., Om III, în P.G. 97, 1100).
Sfânta Scriptură nu ne transmite informaţii istorice referitoare la un sfârșit pământesc al Fecioarei Maria. Singurele izvoare ale tainei Adormirii sale rămân tradiţiile primelor veacuri creștine, care s-au transmis la început pe cale orală, din generaţie în generaţie și și-au aflat mai apoi expresia scrisă în apocrifele populare.
Părinţii noștri întru credinţă s-au folosit de apocrife, atunci când și-au alcătuit omiliile și imnele de la Praznicul Adormirii Fecioarei, nu înainte însă de a le supune unui proces de decantare și receptare critică selectivă, făcând abstracţie de elementele pitorești ale evlaviei populare, pentru a da loc aprofundării elementelor teologice. Potrivit apocrifelor, Maica Domnului a murit la Ierusalim și a fost înmormântată la Gheţimani. În aceste mărturii ale tradiţiei există o unanimitate în ceea ce privește moartea și înmormântarea Maicii Domnului, ceea ce dovedește că autorii lor se întemeiau pe o tradiţie orală puternică. Nu există însă nici o tradiţie legată de șederea sa pe muntele Sion și data morţii sale. Proslăvirea Maicii Domnului scapă ea însăși oricărei mărturii omenești. Doar raţionamentul credinţei și reflecţia teologică ne pot fi mistagogii tainei proslăvirii ei. Inaccesibilă vederii celor din afara Bisericii, slava Adormirii Născătoarei de Dumnezeu poate fi contemplată doar în lumina interioară a Tradiţiei.
În ceea ce privește istoricul Praznicului Adormirii Maicii Domnului, informaţii documentare despre această sărbătoare nu avem înainte de veacul al V-lea. În regiunea Siriei exista însă, cu siguranţă, în secolul al V-lea. E o sărbătoare de origine ierusalimiteană unde pe 15 august era celebrată „Ziua Mariei Theotokos”. În lecţionarul georgian, pe 15 august era sărbătoarea aniversării anuale a sfinţirii unei biserici a Maicii Domnului, ctitorită în secolul al V-lea de către Ikelia Romana, o văduvă bogată, localizată între Ierusalim și Betleem, aproape de mormântul Rahelei, pe locul unde, potrivit tradiţiei, Maica Domnului a făcut un popas înainte de a-L naște pe Hristos. Dar acest locaș, care purta numele „Biserica Kathismei” a fost distrusă de către perși în anul 614. Împăratul bizantin Mauriciu (582-603) a rectitorit biserica Maicii Domnului în Gheţimani și a pus-o în legătură cu locul mormântului ei, care potrivit tradiţiei se afla în acest loc. Ceremonia liturgică anuală, legată de această biserică, cu procesiunea la mormântul Maicii Domnului, avea ca temă mutarea din această lume a Mariei Theotokos. Accentul sărbătorii cădea pe moartea reală a Fecioarei, chiar dacă ideea centrală era slava cerească a Mariei.
Împăratul Mauriciu a stabilit data praznicului pe 15 august. În lumea bizantină s-a fixat ca denumirea praznicului să fi e de Adormirea (κοίμησις) Maicii Domnului. În Biserica din Apus a fost introdusă puţin mai târziu, fapt datorat lipsei de izvoare autentice, dar și rezervei Părinţilor latini faţă de apocrife. Sfântul Grigorie de Tours este primul martor apusean al praznicului Adormirii, celebrat acolo la început pe 18 ianuarie. Mai târziu, Papa Teodor I (642-649), originar din Ierusalim, a generalizat sărbătoarea și a impus ca dată de prăznuire ziua de 15 august. La început purta și în tradiţia liturgică occidentală denumirea de Adormire, dar, mai târziu, odată cu promulgarea noilor dogme mariale, sărbătoarea și-a schimbat denumirea în Asumpţiune sau Mutarea cu trupul la cer.
Părinţii noștri întru credinţă au rostit și au scris omilii la Adormirea Maicii Domnului, în care au scos la lumină virtuţile Fecioarei Maria și au aprofundat taina Născătoarei de Dumnezeu. O seamă dintre aceste omilii s-au păstrat până în zilele noastre, fiind adevărate comori de învăţătură creștină. Printre cele mai vechi care se referă la Adormirea Fecioarei trebuie amintită omilia metrică, în siriacă, a lui Iacob de Sarug (451-521). Conţinutul acesteia se înrudește mult cu scrierile apocrife, descriind mormântul Mariei din Gheţimani, dar trecând sub tăcere învierea și ridicarea ei la cer.
După Sinodul din Efes (431), care o proclamă pe Fecioara Maria Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu, evlavia creștină se vede confruntată cu întrebarea privind soarta ulterioară a trupului Mariei. Astfel, în omilii se remarcă o nouă tendinţă dominată, din acest moment, de reflecţia teologică asupra misterului Mariei. Omilia patriarhului monofizit Teodosie al Alexandriei, rostită în anul 566, se încadrează în această nouă orientare. Pentru el slava finală a Mariei are deja ca temei doctrinar fecioria ei și calitatea de a fi Theotokos. Marii Părinţi ai secolului al VIII-lea, martori fideli ai credinţei, aprofundează și adâncesc și mai mult reflecţia teologică pe tema Adormirii și slăvirii Maicii Domnului în omiliile lor. Regăsim printre aceștia nume celebre, precum Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Gherman al Constantinopolului (†740), Sfântul Ioan Damaschin (†749), Sfântul Teodor Studitul (†826), Gheorghe al Nicomidiei (†880). Omiliilor acestora se adaugă operele poetice tot atât de prestigioase ale imnografi lor bizantini precum Cosma Melodul (†743), Teofan Graptul (†847) și Ioan Damaschinul (†749), autori de imne și canoane pentru praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu. Nu putem omite nici pe autorii veacului al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Nicolae Cabasila, ale căror omilii reflectă idei isihaste și de mistică liturgică aflate în centrul preocupărilor renașterii bizantine. Toate aceste izvoare patristice vor oferi materie de reflecţie pentru dezvoltarea imnografică a praznicului și vor genera expresia artistică a Adormirii Maicii Domnului reprezentată de icoană.
Din punct de vedere liturgic, Adormirea Maicii Domnului face parte dintre Praznicele Împărătești. Icoana Adormirii este localizată pe iconostas în registrul Praznicelor Împărătești, dând mărturie despre împlinirea în istoria lumii a planului de mântuire și îndumnezeire a lui Dumnezeu cu creaţia. Regimul liturgic specific marilor praznice prescrie o priveghere de toată noaptea pentru praznicul Adormirii. Această priveghere are loc mai ales la sfintele mănăstiri, unele dintre ele considerate sanctuare mariale și importante locuri de pelerinaj. Privegherea culminează cu intonarea Prohodului Maicii Domnului alcătuit de Manoil Corinteanul în secolul al XVI-lea și completat ulterior cu o serie de tropare din rânduiala slujbei de la schitul Gheţimani. La sfârșitul celebrării, epitaful Maicii Domnului este purtat într-o procesiune în jurul bisericii însoţit de cântări închinate Fecioarei.
Atât ca structură liturgică, cât și ca tematică a imnografiei, praznicul de pe 15 august ne apare ca o celebrare pascală tainică. Biserica prăznuiește mai înainte de sfârșitul veacurilor taina gustării din primele roade eshatologice: „La viaţa cea pururea veșnică și mai bună, moartea ta a fost trecere (paști n. n.), Curată; din cea vremelnică, la cea dumnezeiască cu adevărat și netrecătoare, mutându-te”, cântăm în Canonul Praznicului (cântarea a IV-a). Iar Troparul face următoarele afirmaţii: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre”. Înţelegem, așadar, că Fecioara Maria este pentru noi model și anticipare a destinului nostru de viaţă și slavă eshatologică. Biserica ne învaţă la praznicul Adormirii ei să preţuim și să cultivăm viaţa. Praznicul Adormirii Maicii Domnului e sărbătoarea speranţei împlinirii noastre de aici și din eternitate al cărui model este și rămâne pururea, Maica Domnului.
