Miezul spiritualităţii răsăritene e considerat în mod unanim curentul isihast. Caracterizat de anumite practici ascetice, precum retragerea în singurătate şi liniştirea, paza minţii, rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, el a cucerit, de-a lungul timpului, inimile multor monahi şi nu numai. Exponenţii săi principali l-au definit şi conturat atât teoretic cât şi practic, toţi făcând recurs la vechea tradiţie creştină. Până la urmă, explicit sau nu, toţi părinţii pustiei se manifestau şi gândeau în mod isihast. În veacul XIII, între corifeii Părinţilor isihaşti se numără Cuviosul Nichifor Isihastul sau Nichifor din Singurătate, cum e numit în ediţiile româneşti ale Filocaliei. El este cunoscut pentru elaborarea unei metode practice de a păstra atenţia minţii în inimă şi de a o feri, astfel, de împrăştiere. De origine italiană şi de credinţă romanocatolică, Nichifor conştientizează eroarea dogmatică în care se aflau latinii, abandonându-i pentru a se alătura Răsăritului ortodox. Se presupune că făcea parte dintre italo-greci, cantonaţi în partea sudică a peninsulei italice. El îşi părăseşte atât familia, cât şi patria, pentru a îmbrăţişa modul auster de viaţă al monahilor de la Muntele Athos. Despre el dă mărturie Sfântul Grigorie Palama: „Nichifor, care fi ind de neam dintre italieni, s-a alipit credinţei noastre ortodoxe şi care, deodată cu patria sa, a lepădat şi cele părinteşti, şi a socotit mai scumpă credinţa noastră ca sa, pentru cuvântul adevărului care e la noi. Şi venind la aceasta a ales viaţa cea mai curată, adică pe cea singuratică. Iar ca loc de locuit alege pe cel cu nume sfânt, care este între lume şi cele mai presus de lume, Athosul, care e căminul virtuţii” (Triade II, 2, 2, trad. Pr. D. Stăniloae, Filocalia v. 7, ed. rom., 1999, p. 7). La Muntele Athos va trăi mai mulţi ani în linişte, dobândind experienţa rugăciunii şi devenind părinte duhovnicesc. Perioada coincide cu timpul când împăratul Bizanţului Mihail VIII Paleologul ducea tratative de unire cu Biserica Romei, tratative consfi nţite prin unirea de la Lyon din 1274. Sf. Grigorie Palama îl califi că pe Nichifor drept „sfânt” şi „mărturisitor”, aceasta şi datorită atitudinii pe care o va manifesta faţă de unirea proclamată la Lyon. Din porunca împăratului Mihail VIII, va fi arestat la Athos, prin februarie-martie 1276, probabil din cauza influenţei pe care o exercitau opiniile sale în rândul monahilor aghioriţi – fiind dus la Constantinopol. Aici a compărut în faţa unui tribunal imperial şi, pentru că a refuzat comuniunea cu Scaunul apostolic al Romei, va fi închis mai bine de cinci luni. A fost apoi expulzat şi escortat de veneţieni la Accra, în Palestina, cetate aflată sub dominaţie cruciată şi sub jurisdicţie ecleziastică latină. Şi aici va fi judecat de un tribunal latin, prin legatul papal (patriarhul latin al Ierusalimului Thomas Agni) şi pentru că persevera în negarea autorităţii papale, condamnat la exil în insula Cipru. A fost achitat de această pedeapsă zece luni mai târziu, ca urmare a morţii legatului papal (sept 1277). La Athos nu se va putea întoarce decât după 11 dec 1282, data morţii lui Mihail VIII. Va peregrina, după câte se pare, pe la sihăstriile Asiei Mici. Aici are loc întâlnirea lui cu Teolipt, mai târziu mitropolit al Filadelfiei, unul din ucenicii săi. Toată această perioadă de timp va resimţi absenţa comuniunii sacramentale cu Biserica. După moartea lui Mihail VIII, Ortodoxia va fi restaurată de urmaşul său, Andronic II Paleologul (1282-1328). Nu mai avem date din ultima parte a vieţii lui Nichifor. Moartea lui e situată între 1290-1300. Biserica îl prăznuieşte la 4 mai. Lui Nichifor îi sunt atribuite câteva opuscule cu caracter polemic, îndreptate împotriva latinilor: Cuvânt despre purcederea Sfântului Duh; Dialexis. Discuţie cu legatul papal Clement despre credinţa ortodoxă şi probabil altele. Să reţinem însă că Palama îl considera „călăuza celor ce se exercită în lumea cugetării”, întocmindu-le un „procedeu” sau o „metodă” de a păstra atenţia minţii şi a o canaliza spre inimă – locaşul lui Dumnezeu. În Filocalia greacă, Nicodim Aghioritul a reţinut-o sub numele: Cuvânt despre trezvie şi despre păzirea inimii (logos peri nēpseos kai phylakēs kardias). E o scriere asiduu copiată şi larg răspândită în mănăstirile româneşti şi pe care Părintele Stăniloae a publicat-o cu numele: Cuvânt plin de mult folos despre rugăciune, trezvie şi paza inimii. E opera principală a cuviosului Nichifor, prin care a rămas în istoria spiritualităţii răsăritene drept iniţiatorul metodei psiho-somatice de rugăciune şi pază a inimii. O metodă care, opinează autorul ei, „duce pe lucrătorul ei, fără osteneală şi fără multă sudoare, la limanul nepătimirii”. Pentru a-şi întări afirmaţiile şi a-i convinge pe cititori de înrădăcinarea lui în Tradiţie, el invocă o serie de mari Părinţi nevoitori (Antonie, Teodosie, Arsenie, Sava cel Sfi nţit, Ioan Scărarul, Isaia Pustnicul, Macarie, Diadoh, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog ş.a.), care ar fi exersat şi învăţat despre adunarea minţii înăuntru, toţi conferind altfel, indirect, fundament metodei sale. Această lucrare a trezviei (nēptiken praxin) a devenit o practică generalizată în sec. XIV între monahii isihaşti, fiind asociată rostirii rugăciunii lui Iisus. Ineditul metodei lui Nichifor îl reprezintă modul concentrării atenţiei, respectiv însoţirea rugăciunii lui Iisus de ritmul respiraţiei. Încă din secolul VI, Cuviosul Isihie Sinaitul scria: „uneşte cu răsufl area nării trezvia şi numele lui Iisus” (Cuvânt despre trezvie, cap. 87). Nichifor recomandă la rândul lui: „Tu, deci, şezând şi adunându-ţi mintea, împinge-o şi sileşte-o pe calea nărilor pe care intră în inimă să coboare împreună cu aerul inspirat în inimă… Ajungând mintea acolo nu trebuie să tacă şi să stea degeaba. Ci să aibă ca lucru şi îndeletnicire neîncetată: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»” (Filocalia v. 7, ed. rom., 1999, pp. 28 şi 31). O metodă similară e atribuită, în mod eronat, Sfântului Simeon Noul Teolog (fiind publicată pentru prima dată cu textul original de I. Hausherr în 1927). Toate acestea însă atestă o veche tradiţie în vetrele monahale răsăritene, cu precădere la Muntele Athos. Luând contact cu aceşti monahi şi observându-le practica concentrării, prin coborârea minţii în inimă, ca şi metoda de rugăciune, Varlaam de Calabria îi va ridiculiza, numindu-i „omfalopsihici” („cei cu sufletul în buric”). Un mod grosolan de a recepta simplitatea acestor monahi şi o evidentă neînţelegere a sensului trupului în actul rugăciunii. Deşi atribuindu-i acestei metode doar o valoare instrumentală, neavând prin urmare un caracter obligatoriu, Palama va lua apărarea lui Nichifor şi a modului lui de a practica isihia. Fără a absolutiza metoda sa, Tradiţia îl va recepta pe Nichifor drept un personaj de referinţă din şirul marilor isihaşti.

Articol preluat din REVISTA RENAȘTEREA, IUNIE 2018