Aspecte introductive
În această perioadă liturgică, Biserica ne cheamă parcă, duminică de duminică să ne familiarizăm cu minunile săvârșite de Hristos. Ne aduce în atenție, puțin câte puțin, chipul Său mesianic, care se prezintă într-o manieră iubitoare, prin intermediul minunilor.
Dacă în duminica trecută în centrul atenției s-au aflat demonizații din Gadara, de această dată beneficiarul dragostei divine e un slăbănog din Capernaum. De altfel, înspre această cetate se îndrepta Domnul atunci când a avut de-a face cu posedații.
Prietenii slăbănogului
Actul propovăduirii se desfășura, precum ține să arate o relatare paralelă a acesteia, într-o casă. Aici, într-o societate ce nu cunoștea distanțarea socială, Iisus vorbea mulțimilor, învățându-le cele necesare despre Împărăția Cerurilor. Aici vor veni patru prieteni, aducând pe targă un slăbănog. Întrucât încăperea era ticsită de lume, nu vor găsi altă posibilitate decât de a-l introduce intempestiv în fața Celui care-i putea oferi tămăduire. Clima, marcată de parcimonia precipitațiilor, permitea și atunci, precum permite și astăzi pe acele meleaguri, construirea unor acoperișuri plate. Accesul la acestea devine astfel mai ușor, iar cel de pe acoperiș în feluritele încăperi nu este nici el complicat. Folosindu-se de acest aspect, amicii celui suferind vor reuși să-l coboare astfel, direct în fața Celui ce vorbea.
Nu se putea ca o întrevedere intempestivă precum aceasta să nu fie urmată de o reacție pe măsură. Evenghelistul insistă asupra faptului că Mântuitorul a fost impresionat de credința lor, una marcată de o frumoasă atitudine. Ca urmare a acestui fapt, va zice slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
Ordinea tămăduirilor
Misiunea prietenilor va fi astfel împlinită. Milos, Domnul va ierta păcatele celui care-i fusese adus înainte. De-altminteri, acesta era lucrul cel mai important. Faptul de primă necesitate. Iertarea păcatelor. Lumea nu va înțelege însă gândul Său. Precum se întâmplă și astăzi, planurile lumii erau și atunci diferite de cele ale Divinului. Și în baza acelorași mecanisme încă actuale, oamenii vor începe să critice ceea ce nu înțelegeau: „Acesta huleşte”, vor zice unii dintre cărturari. Dar Domnul, care cunoștea inimile lor, îi va pune la punct de îndată. Scurt și la obiect: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”.
Dialogul acesta e plin de miez. Și inedit totodată. Dumnezeul iubirii e poruncitor. E indulgent cu duhurile necurate, lăsând aparența unui adevărat compromis și hotărât în a porunci celui vindecat să plece. Nu pentru că vrea să-și arate puterea. Astfel de excese de autoritate vin mai degrabă din partea unor oameni frustrați, decât dintr-a Sa. Dimpotrivă, pentru că vrea să-i încredințeze de realitatea vindecării. Nu înainte de a fixa însă lista priorităților. Sufletul întâi, apoi trupul. De ce? E simplu. Din cauza suferinței sufletești și a păcatului, baierele de carne ale inimii și carcasa trupului sunt condamnate adesea la a purta dureroase poveri. Iar dacă nu se purcede în tămăduirea lor pe baza aceluiași mecanism cu care s-a procedat în ajungerea la ele, procesul nu e pe deplin realizat.
Aspecte conclusive
Între ideile mari, care ne atrag atenția fie și în cazul unei lecturi superficiale a textului, altruismul prietenilor și ordinea tămăduirii sunt cu certitudine adevărate leitmotive ale narațiunii. Chiar dacă subiectul e tămăduirea, un rol aparte au aspectele aparent secundare. Ele sunt de altfel și cele care dau nota de actualitate a întregului pasaj. Tămăduitul e personajul principal, însă bucuria lui e clădită pe eforturile amicilor. Și în același timp, ea constituie pentru Hristos contextul de a pune niște accente și de a învăța poporul în mod creativ.
În relația cu El, suntem și noi chemați să alegem de partea cui ne plasăm. Suntem cu certitudine adesea în repetate rânduri în ipostaza slăbănogului, din pricina păcatelor noastre, care ne aduc suferință. Dar în cea a prietenilor? Reușim să fim măcar din când în când? Oferim noi îmbrățișarea atât de necesară celui abandonat, umărul pe care să plângă prietenului aflat la ceas de cumpănă, sau ajutorul dezinteresat celui care ar face și el tot ce poate pentru noi? De fiecare dată când o facem, îl aducem și noi, aidoma acelora, în fața lui Dumnezeu. Iar de-acolo, e pe calea cea bună! Sau preferăm să ne asemănăm cărturarilor care stau cârcotași pe margine și aleg să critice, refuzând să fie constructivi? Să medităm atent la aceste aspecte. Iar de răspunsul nu-i cel așteptat, să schimbăm direcția. Îndrăzniți!
