Arhiepiscopul Justinian Chira – „omul deplin” care îi cuprinde pe păstoriții săi

de | mai 27, 2021 | Episcopul Benedict - Articole, Personalităţi duhovniceşti contemporane

Nu de foarte multe ori în această viață ți se întâmplă să te întâlnești cu moartea într-un mod solemn, firesc și, în același timp, sărbătoresc. Indiferent la ce vârstă ar veni, moartea este, în conștiința omului actual, un moment nedorit și, pe cât posibil, de evitat sau, cel puțin, de amânat. Și, totuși, când există situații în care acest eveniment se transformă într-un moment festiv și, în consecință, devine pretext pentru un exercițiu de comuniune sau chiar o destinație de pelerinaj, reușești, chiar și pentru puțină vreme, să intri într-o altă logică decât cea pur umană, circumscrisă la imediat și material, într-una evanghelică, verticală, liberă, fidelă promisiunilor unui Dumnezeu „mort, dar și înviat”. Așa se întâmplă în aceste zile, în preajma „marii treceri” a vrednicului de pomenire, de acum, Arhiepiscopul Justinian al Maramureșului și Sătmarului. Este dovedit acest lucru de o întreagă atitudine, cu caracter extins, dar și, punctual, de prezența abundentă a înregistrărilor, intervențiilor, cuvintelor sau emisiunilor, realizate cu sau despre Înaltpreasfinția Sa, în spațiul mediatic. Ai impresia că se întâmplă spontan, neprogramat, surprinzător de frumos, un fel de exorcizare, urmată de o sacralizare, a acestui spațiu adeseori confuz și impur, prin prezența unui om care a avut legături clare și strânse cu sursa sfințeniei, cu fibre adânci înfipte în lumea preafrumoasă a lui Dumnezeu și, mai ales, a unui părinte cu inima frântă, fărâmițată și dăruită celor pe care i-a păstorit, celor pe care i-a întâlnit și celor pe care i-a asumat. Într-o predică la Mănăstirea Rohia, atunci când împlinea vârsta patriarhală de 90 de ani, se adresa poporului, prezentându-și testamentul spiritual, deja validat prin modul său de a fi pe parcursul slujirii sale sacerdotale: „Am vorbit și-i vorbesc lui Dumnezeu… Și i-am spus: Doamne, ascultă-mă, eu nimic nu-ți cer pentru mine, dar nu vreau să mă duc în rai singur… Nu vreau să mă duc în rai singur… Eu vreau să mă duc cu tot poporul! Să știți că nu intru pe poarta raiului până nu vă văd pe toți în rai. Nu uitați! Asta este dorința mea la 90 de ani, iubiții mei frați!” Și urmează un ropot de aplauze… Certitudinea nădejdii pentru mântuirea celor mulți, susținută de o co-pătimire cu lumea întreagă,  este o constantă a vieții sale spirituale. Din nou, de data aceasta la ridicarea sa la rangul de arhiepiscop onorific, în demisolul Catedralei Episcopale din Baia Mare, cu un glas de tunet, le spunea celor prezenți: „Sunt la capătul drumului, fraților, dar nu vă voi uita. Voi sta la poarta raiului și voi aștepta ca să sosiți toți acolo. Și mă rog, să dea Dumnezeu, iadul să rămână gol și raiul să se umple de toți copiii lui Adam”. Această cuprindere totală a poporului pe care-l păstorește îl face să intre în duhul marilor oameni duhovnicești din decursul timpului, care i-au iubit atât de mult pe cei din jurul lor încât nici măcar fericirea raiului nu și-au putut-o dori sau accepta fără de aceștia. Măsura este limpede evanghelică – a-ți pierde chiar și sufletul pentru Hristos și Evanghelia Sa.

Vede lumina zilei în urmă cu 100 de ani, în ziua de 28 mai 1921, în Țara Maramureșului, satul Plopiș, comuna Șișești, iar la vârsta de 21 de ani îmbrățișează viața monahală la Mănăstirea Rohia. La scurtă vreme este hirotonit diacon, iar apoi ieromonah de către Episcopul Nicolae Colan. La nici 23 de ani devine stareț al acestei mănăstiri. Om dăruit de Dumnezeu cu vocația slujirii, la 9 septembrie 1973 este hirotonit episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, iar 17 ani mai târziu devine întemeietorul nou-(re)înființatei eparhii a Maramureșului și Sătmarului. În ziua de 13 decembrie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îl ridică la rangul de Arhiepiscop onorific.

Dincolo de slujirea sa arhierească, Arhiepiscopul Justinian se recunoaște și se prezintă ca un „părinte” de suflete. Acest lucru se întâmplă pentru că iubește omul, în toată concretețea sa, în splendorile sale, dar și în vulnerabilitățile sale. Perspectiva sa este una foarte realistă, fără ascunzișuri, fără temeri. Dar, în același timp, pentru că vede lucrurile cu „mintea lui Hristos”, este în stare, ca un vizionar ce este, să identifice frumosul din om, și în sensul dostoievskian de a-l „des-cânta”, adică a-l reliefa și a-l face vizibil, potrivit lucrării contemplative mistice răsăritene, dar și în sensul don quijote-esc de a-l „în-cânta”, invitând și provocând o transformare de genul metanoiei ascetice active și „contagioase”, de factură occidentală. Redăm un fragment dintr-o scrisoare pe care i-o trimite poetului Ioan Alexandru, de care s-a simțit mereu foarte apropiat: „De multe ori sunt bolnav de milă de oameni. Când îi văd, când le cunosc viața, zbuciumul, frământările, necazurile. Că fiecare om, oricât ar părea de aspru, de străin de sentimentele nobile, fiecare om, indiferent de poziția pe care o ocupă în societate, e totuși om, ce poartă, fiecare, adânc, în ființa lui o lume, o lume a lui în care nu-i numai liniște, ci, de cele mai multe ori, e o grozavă luptă. Poartă fiecare, adânc, în sufletul lui, dureri și răni deschise, răni cicatrizate, buboaie dureroase, atâtea și atâtea situații necunoscute, neștiute de nimeni. Întocmai cum se exprimă Homer în marea lui operă, Iliada, cântul XVII: Din tot ce pe lume e viață, răsuflă și mișcă, nu e nimic mai de plâns și mai necăjit decât omul. Această stare a omului, de ființă zbuciumată, mă face să îl cinstesc mai mult, îmi adâncește în suflet și mai mult grija și dragostea față de el, față de om”[1].

Iubirea omului în lumina iubirii de Dumnezeu l-a făcut mare păstor de suflete și i-a adus siguranța lucrului bine făcut în interiorul unei providențe evidente, care primește ca răspuns un curaj al credinței, manifestate sub chipul unei aventuri continue și depline, atât în timpul terorii comuniste, cât și în vremurile de după. Vocația profetică a păstorului de suflete, în cazul său, a fost evidentă, căci, cu tăria unui haiduc liber și vizionar, a „împlântat” în inima maramureșenilor, și nu numai, legea lui Dumnezeu și a înălțat conștiința lor la chemarea  biblică pe care au primit-o, toate cuprinse în ceea ce Arhiepiscopul numește datoria față de Biserică și Neam: „Eu trăiesc foarte liniştit că mi-am făcut datoria. Am pus piciorul în prag exact atunci când trebuia. Şi atunci sunt liniştit. Mor liniştit. Mor fericit. Mi-am făcut datoria faţă de Biserica noastră, faţă de poporul nostru, faţă de Transilvania şi faţă de Dumnezeu. Fără să mă laud. Două puteri sunt cele pe care mă reazem eu: Dumnezeu şi poporul”.

Datorită lucrului bine făcut, din frică de Dumnezeu și responsabilitate față de Neam, dar, mai ales, din pricina iubirii părintești pe care a experiat-o deplin, cu sobrietate, evitând orice denaturare de natură psihologică, Arhiepiscopul Justinian nu s-a temut de moarte, ci s-a pregătit pentru ea, a așteptat-o ca pe propria sa sărbătoare, ziua marii treceri, întoarcerea acasă, eveniment întâmplat în ziua de 30 octombrie 2016, când clopotele îi chemau pe păstoriții săi la liturghie: „Este strălucitor amurgul vieţii. De ce?… Te aşteaptă o lume misterioasă, miraculoasă şi reală. Te aşteaptă strămoşii, prietenii care au plecat, sfinţii, îngerii, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu. Este momentul când omul, după o lungă şi obositoare călătorie, se apropie de casă, unde ştie că-l aşteaptă Dumnezeu cu braţele deschise, Tatăl, cetele îngereşti bucurându-se că mort a fost şi a înviat. Fiindcă viaţa noastră trece de la moarte la viaţă – Adevărata Viaţă… Viața o văd ca pe un pelerinaj, un drum şi o călătorie ajunsă spre sfârşit, adică spre amurg şi spre marea trecere şi întâlnire şi judecată. De la ea nu-mi mai doresc decât să-i pot înţelege, îndrăgi şi iubi pe toţi!”[2]

Această viziune îl face pe Arhiepiscopul Justinian să fie „omul deplin”, care îi integrează, îi cuprinde pe păstoriții săi în viața lui și, în consecință, îi ia cu sine chiar și dincolo, continuându-și misiunea, aceeași, și în eternitate. Dumnezeu să-l odihnească cu drepții!


[1] Din scrisoarea IPS Justinian Chira către poetul Ioan Alexandru – 17 Decembrie 1969.

[2] Interviu Bucureşti – 28.05.2016.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Ultimele articole

Documentar | Asociatia Filantropica „Sfantul Onufrie”

Documentar | Asociatia Filantropica „Sfantul Onufrie”

Asociatia Filantropica „Sfantul Onufrie” are ca scop dezvoltarea, valorificarea si promovarea potentialului individual, de grup si colectiv a oricăror categorii de persoane, fundamentul acțiunilor sale fiind iubirea față de aproapele. Pe langa promovarea valorilor...

Unitate creştină

Unitate creştină

Domnul Iisus Hristos, Cel care ne-a iubit atât de mult încât s-a întrupat ca să ne mântuiască, s-a rugat Tatălui ca toţi cei ce vor crede în El, ca noi toţi cei ce suntem urmaşi ai apostolilor, să fim una. Despre această unitate pe care o doreşte Domnul Hristos vreau...

Cele șapte Sinoade, pilonii credinței ortodoxe

Cele șapte Sinoade, pilonii credinței ortodoxe

Suntem la începutul secolului al IV-lea. În 312. Împăratul Constantin traversează Franța cu armata sa. Zărește pe cer, ca proiectat în fața soarelui, o cruce luminoasă pe care stă scris: „Prin acest semn vei învinge”. Iese învingător. Ca urmare a acestei viziuni și a...

Domnul și grija de ceilalți

Domnul și grija de ceilalți

Aspecte introductive Pasajul ce conține Evanghelia de astăzi este unul complex și de o densitate dogmatică rar întâlnită. De-altfel, Apostolul Ioan este un om care se remarcă prin profunzimea gândirii și atenția pentru chestiuni ce trec dincolo de simpla narațiune cu...

Călugării sunt santinele Bisericii

Călugării sunt santinele Bisericii

Amfilohie (Makris), Bătrânul din Patmos: „Acolo unde nu există monahism ortodox, nu există Biserică, precum nu există țară fără armată şi oraş bine administrat fără jandarmi! Călugării păzesc graniţele Bisericii şi le apără împotriva vrăjmaşilor ei, care, în epoca...

Stareța Macrina Vassopoulos și „înrudirea spirituală”

Stareța Macrina Vassopoulos și „înrudirea spirituală”

Dacă nașterea fizică te plasează într-o familie, într-o înrudire de neam, care îți oferă o anume identitate, o istorie și o geografie specifică, și mai vădit se întâmplă atunci când ne referim la nașterea duhovnicească și creșterea care vine în consecință. Înrudirea...

Avem nevoie de bucurie

Avem nevoie de bucurie

Unul din roadele Duhului Sfânt este bucuria. În lista pe care ne-o oferă Sfântul Apostol Pavel, bucuria apare imediat după dragoste, ocupând locul al doilea în succesiunea acestora: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,...

Învierea ca întâlnire

Învierea ca întâlnire

Timpul dintre moartea Domnului și zorii Paștelui marca, în cel mai înalt grad dintotdeauna, părăsirea și despărțirea. A lui Dumnezeu și de Dumnezeu, dar și a unora de alții. Viața părea să fie înghițită de pierire și, deodată cu ea, orice nădejde și orice sens al...

Maica Maria Skobțova și mănăstirea ei din lume

Maica Maria Skobțova și mănăstirea ei din lume

Aceasta a fost credința sa și cu această credință și-a și sfârșit viața pământească. În iunie 1940, Parisul va fi ocupat de trupele germane. Sosirea naziştilor a constituit şi începutul arestărilor emigranţilor, mai ales a evreilor străini. Botezul creștin se...

Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

În viziunea Părintelui Nicolae Steinhardt, crucea și taina care se trăiește și se descoperă în ea reprezintă semnul distinctiv al creștinismului, „puterea” care îl face să existe față în față cu „nebunia” pe care o presupune pentru cei din afară, necredincioși sau...